Maidanezul

Noaptea târziu. Crapă pietrele de frig. Şi îngheaţă inimile. Care au mai rămas. El umblă ca un somnambul, dârdâind discret. Cuşma îndesată pe ochi îi ascunde complet fruntea. Iar bărbia şi nasul le-a vârât în gulerul unui pulover găurit de molii. Din haină îi atârnă petice de blană artificială prinse de bucăţi de pânză. Umblă cu mâna puţin îndepărtată de corp. Ca şi cum ar vrea să ţină ceva la distanţă. De fapt, trage o lesă. Câinele, probabil, vine în spatele lui, ca să nu-l lovească vântul în faţă. E prudent, un câine autodidact.

Aştept. Frigul mă ia la dans, vrând nevrând. El căută în stânga şi în dreapta, de parcă ar fi pierdut ceva. Păşeşte mărunt şi apăsat. Ba nu, şchiopătează. De acolo iluzia că apasă pe fiecare pas ca şi când ar vrea să lase urme în asfalt. Cred că m-a zărit, fiindcă s-a oprit la distanţă. Sunt curios, nu ştiu de ce, să văd odată câinele.

Tuşeşte spart. Fumător, îmi spun, poate chiar tebecist. Îmi dau lacrimile de la aerul rece şi de la zăpada viscolită. Ce noapte! Ce stupid să nu fii în casă şi să mai ai şi curiozităţi idioate. Vine sau nu vine javra să o văd şi eu? Îmi suflu în pumni. Văd că are şi mănuşi, fără degete. Sau ceva care îi face degetele să arate compacte. Dar nu mă pot gândi decât la câine. Trebuie că tremură de la gerul ăsta, oricât de blănos ar fi.

S-a stins felinarul de pe stradă. Becuri ecologice sau ce or fi. El încă şovăie. S-o fi temând de mine. Şi eu mă tem de el. De-aia strâng cheile din buzunar şi mă pregătesc să le folosesc, la nevoie, ca armă. În semiîntunericul ăsta n-are de unde şti ce anume ţin eu în mână. Îmi spun că e prostesc să aştept în frigul ăsta doar ca să-mi satisfac o curiozitate ridicolă, în cele din urmă. Însă nu mă pot mişca din loc. Poate din cauza orei mă comport absurd. Dar stau, cu mintea pregătită să savureze trecerea unei potăi. Parc-ar urma să asist la parada militară.

Mi se face deodată milă de câine şi apoi, puţin, şi de stăpân. Cum să porţi câinele după tine pe frigul ăsta? Oriunde i-ar fi fost mai bine, fiindcă îşi găsea el un culcuş. Animalele dorm noaptea, nu ca oamenii. Ele păstrează ritmul care stă în firea lucrurilor. E cruzime, de-a dreptul, să scoţi un câine la plimbare în toiul nopţii pe asemenea ger.

S-au apropiat. Dar încă nu văd nimic în plus. Numai lesa care porneşte din mâna dreaptă şi se ascunde în spatele lui. În schimb, aud nişte zgomote ce seamănă cu umbletul unui patruped. Doar că mai târşâit. E şi bolnav câinele. Îşi târăşte un picior, iar nemilosul lui stăpân nici că se sinchiseşte. O fi el sărac şi fără casă, dar tot se putea opri undeva. Măcar de grija câinelui, dacă nu îi mai pasă de propria persoană. Mi se pare că aud un schelăit înfundat. Sărmanul animal!

Vine. Uite, mai are câţiva paşi până la mine. Mă străduiesc să nu-mi observe neliniştea. E prea multă imprevizibilitatea ca să nu mă tem. Dar mă şi macină curiozitatea. Îmi urcă un nod în gât. De atâta tensiune, aproape că îmi vine să-l salut. Însă mă dumiresc repede şi iau o postură care să sugereze stăpânire de sine. Nu trebuie să-mi trădez cu niciun chip interesul pe care-l am pentru acest cuplu ciudat. L-ar putea stârni pe om în cine ştie ce fel. Nu vreau să risc.

Trag adânc aer în piept şi îmi ţin respiraţia. Trece prin faţa mea. O secundă lungă încerc să-l privesc şi să nu mă dau de gol. Nu ştiu dacă se teme ori ba, fiindcă nu se trădează deloc. În dreptul meu n-a schiţat vreun gest care să arate că ar vrea să se ferească, să-şi ia o distanţă sigură. Acum nici măcar nu mai sunt sigur că m-a văzut.

În urma lui se târăşte pe asfalt lesa goală. N-are zgardă la capăt sau altceva asemănător, ci se termină brusc, de parcă ar fi fost tăiată ori s-ar fi ros de cât a tras-o după el. Din când în când, zmuceşte cu un gest cureluşa, ca şi cum ar vrea să se facă ascultat de câine. Aş putea să jur că mi-a ajuns la urechi, nu ştiu de unde, un „cuţu-cuţu”. Ora târzie probabil că îmi joacă feste. Mintea nu mai discerne.

Se opreşte, se întoarce. Vrea să îmi arate că nu-l interesează de mine, că nu s-a speriat, cred. Aruncă ceva din mână în urmă. Apoi scutură lesa. Priveşte atent, caută în jur şi pleacă. Cureluşa îl urmează şerpuit pe caldarâm.

Nu mă pot răbda şi, după ce se îndepărtează suficient, mă reped să văd ce a aruncat. E o coajă de pâine foarte uscată. O ridic. Nu ştiu de ce. O iau cu mine. Când ajung în dreptul unei vitrine, o privesc. Are pe ea urme adânci de dinţi.

Anunțuri

24 de gânduri despre “Maidanezul

  1. Teo,

    am citit, îți dai seama, cu sufletul la gură. Uau! Faină povestea asta de „noapte”. În toiul nopții se pot vedea, si auzi, multe povești, pe care nu le vezi „pe lumină”.

    Oare trăgea pe bune după el un câine, sau ai avut tu o viziune nocturnă???

    Mi-a plăcut, rău de tot!

  2. Ca amănunt: e și scrisă noaptea. Ca să fie lucrurile mai „în ton”.

    Sigur e că trăgea o lesă… În rest?…

    Mă bucur că ți-a plăcut.

  3. Măi, Teo,
    mereu surprinzi!
    Crede! Ți-o spune „șefa”!

    Păi, numai noaptea puteai să naști o așa poveste! Eu îți doresc, să dormi cât mai puțin noaptea, ca să scrii cât mai multe povești din astea. na!

  4. Aș fi nesincer dacă aș susține că în urarea ta văd un blestem. De altă parte, nici nu îmi place tare mult că stau noaptea. Dar cum nu se pot împăca toate deodată… fac cum reușesc și iese ce… iese.
    Nu pot să zic că îmi pare rău.

    Dacă șefa zice, să trăiți!!

  5. E foarte faină povestioara asta. Îmi place din 2 motive: 1.Nu e una tipică sau mai bine zis nu e tipic sa spui o povestioară dintr-asta. De fapt cred ca toţi oamenii au avut parte de asemenea întamplări ciudate dar nimănui nu-i trece prin cap sa le şi povestească. Sau dacă-i trece, imediat se domoleşte zicând „Da` ce băi, sunt eu nebun sa povestesc prostii de-astea?”. 2.Ai scris-o frumos. Din câte am vazut în comentariile de mai sus, nu numai pe mine m-a ţinut in suspans…

    • #Darius
      Mulțumesc de apreciere. Înțeleg că îți place și „forma” și „conținutul”, ca să facem o împărțire ca la școală. Aș zice că atunci și-a îndeplinit rostul (cel puțin în ce te privește). Constatarea e independentă de autorul textului.

      Probabil că ai dedus asta, dar precizez totuși că întâmplarea e mai degrabă din categoria „ar fi putut să mi se întâmple”.

  6. Minunata povestirea ta. Talentul tau de povestitor este evident. Simpla. Concisa. Rece. Tulburatoare. Am ramas cu un sentiment de adanca tristete la final.

    Ai reusit sa „ma duci” cu ajutorul tensiuni dintre personajului tau pauper, maidanezului lui inchipuit si povestitor, intr-un univers crepuscular,inspaimantator de real, al angoaselor relationale, fantasmelor si saraciei cotidiene ce parca se intrezareste prin geamurile inghetate ale ferestrelor casei mele, gata, gata sa ma infasoare odata iesit din spatiul confortabil al camerei din care scriu. O lume a lipsurilor.

    Trebuie sa recunosc ca identificandu-ma cu „povestitorul” tau, inertia lui in fata situatiei relatate,m-a basculat in cealalta directie …si cumva cred ca asta e parte din intentia ascunsa a „Maidanezului”!

    Spor la munca in continuare…chiar daca va trebui sa lucrezi si „ture de noapte” :).

  7. Eu am avut parte de tot felul de intamplari din-astea ciudate si nu mi s-a parut deloc deplasat sa cred ca tu ai descris o intamplare din viata ta. In plus ai scris-o in 1st person perspective si ai folosit o gramada de descrieri foarte detaliate. Si mai adaugand la acestea ca nu citisem inainte „the night before christmas” si nu stiusem ce inseamna categoria „locul II” cred ca am avut toate motivele din lume sa ma induc singur in eroare. Oricum, reala-nereala, m-a impresionat.

  8. #Marius

    Ai făcut un adevărat comentariu aici textului. Din perspectiva cititorului care se identifică atunci când lecturează.
    Da, ai dreptate, am încercat să fiu cât mai convingător, fiindcă e un text de atmosferă. Epic e foarte simplu de relatat ce se întâmplă.

  9. #Darius

    N-am vrut să induc lumea în eroare, dar faptul că te-ai lăsat „târât” în ficțiune, însă asta nu ți-a diminuat impresia pe care ți-a făcut-o, mă determină să nu îmi cer scuze pentru „încurcătură” și să te mai poftesc.
    Acum că ești „pățit” vei fi mai cu grijă alte dăți. Dar eu tot mai sper să te prinzi în lectură și pe viitor. 😉

    Adevărul e că, dacă aș citi așa ceva pe un blog, undeva, nu cred că aș reuși să sesizez dacă e fictivă sau reală întâmplarea relatată. Deci ai dreptate.

  10. Ce faci, Teo? Dormi noaptea?! Eu aștept încă-o poveste „nedormită”! Poate „Maidaneza”?! Dacă EL părea că nu te-a văzut și ți-a dat pace, cu EA, de te vede, ai încurcat-o! Mai bine scrie-o de la geam.

    • Flori, dacă aș ști că veghea nocturnă e o garanție, poate că uneori aș alege să dorm ziua. Dar cum nu se știe…
      Până atunci, poate scot ceva de la „naftalină”. Că mai am una-alta. Mai vedem. Important e să rămâi pe recepție 🙂 Vezi câtă modestie?

  11. Şi maidanezul era, de fapt, Scooby, iar omul cela era Shaggy, deghizaţi amândoi să nu-i găsească vampirul. Dar se pare că nu le-a ieşit… 😀 🙂

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s