Maidanezul

Noaptea târziu. Crapă pietrele de frig. Şi îngheaţă inimile. Care au mai rămas. El umblă ca un somnambul, dârdâind discret. Cuşma îndesată pe ochi îi ascunde complet fruntea. Iar bărbia şi nasul le-a vârât în gulerul unui pulover găurit de molii. Din haină îi atârnă petice de blană artificială prinse de bucăţi de pânză. Umblă cu mâna puţin îndepărtată de corp. Ca şi cum ar vrea să ţină ceva la distanţă. De fapt, trage o lesă. Câinele, probabil, vine în spatele lui, ca să nu-l lovească vântul în faţă. E prudent, un câine autodidact.

Aştept. Frigul mă ia la dans, vrând nevrând. El căută în stânga şi în dreapta, de parcă ar fi pierdut ceva. Păşeşte mărunt şi apăsat. Ba nu, şchiopătează. De acolo iluzia că apasă pe fiecare pas ca şi când ar vrea să lase urme în asfalt. Cred că m-a zărit, fiindcă s-a oprit la distanţă. Sunt curios, nu ştiu de ce, să văd odată câinele.

Tuşeşte spart. Fumător, îmi spun, poate chiar tebecist. Îmi dau lacrimile de la aerul rece şi de la zăpada viscolită. Ce noapte! Ce stupid să nu fii în casă şi să mai ai şi curiozităţi idioate. Vine sau nu vine javra să o văd şi eu? Îmi suflu în pumni. Văd că are şi mănuşi, fără degete. Sau ceva care îi face degetele să arate compacte. Dar nu mă pot gândi decât la câine. Trebuie că tremură de la gerul ăsta, oricât de blănos ar fi.

S-a stins felinarul de pe stradă. Becuri ecologice sau ce or fi. El încă şovăie. S-o fi temând de mine. Şi eu mă tem de el. De-aia strâng cheile din buzunar şi mă pregătesc să le folosesc, la nevoie, ca armă. În semiîntunericul ăsta n-are de unde şti ce anume ţin eu în mână. Îmi spun că e prostesc să aştept în frigul ăsta doar ca să-mi satisfac o curiozitate ridicolă, în cele din urmă. Însă nu mă pot mişca din loc. Poate din cauza orei mă comport absurd. Dar stau, cu mintea pregătită să savureze trecerea unei potăi. Parc-ar urma să asist la parada militară.

Mi se face deodată milă de câine şi apoi, puţin, şi de stăpân. Cum să porţi câinele după tine pe frigul ăsta? Oriunde i-ar fi fost mai bine, fiindcă îşi găsea el un culcuş. Animalele dorm noaptea, nu ca oamenii. Ele păstrează ritmul care stă în firea lucrurilor. E cruzime, de-a dreptul, să scoţi un câine la plimbare în toiul nopţii pe asemenea ger.

S-au apropiat. Dar încă nu văd nimic în plus. Numai lesa care porneşte din mâna dreaptă şi se ascunde în spatele lui. În schimb, aud nişte zgomote ce seamănă cu umbletul unui patruped. Doar că mai târşâit. E şi bolnav câinele. Îşi târăşte un picior, iar nemilosul lui stăpân nici că se sinchiseşte. O fi el sărac şi fără casă, dar tot se putea opri undeva. Măcar de grija câinelui, dacă nu îi mai pasă de propria persoană. Mi se pare că aud un schelăit înfundat. Sărmanul animal!

Vine. Uite, mai are câţiva paşi până la mine. Mă străduiesc să nu-mi observe neliniştea. E prea multă imprevizibilitatea ca să nu mă tem. Dar mă şi macină curiozitatea. Îmi urcă un nod în gât. De atâta tensiune, aproape că îmi vine să-l salut. Însă mă dumiresc repede şi iau o postură care să sugereze stăpânire de sine. Nu trebuie să-mi trădez cu niciun chip interesul pe care-l am pentru acest cuplu ciudat. L-ar putea stârni pe om în cine ştie ce fel. Nu vreau să risc.

Trag adânc aer în piept şi îmi ţin respiraţia. Trece prin faţa mea. O secundă lungă încerc să-l privesc şi să nu mă dau de gol. Nu ştiu dacă se teme ori ba, fiindcă nu se trădează deloc. În dreptul meu n-a schiţat vreun gest care să arate că ar vrea să se ferească, să-şi ia o distanţă sigură. Acum nici măcar nu mai sunt sigur că m-a văzut.

În urma lui se târăşte pe asfalt lesa goală. N-are zgardă la capăt sau altceva asemănător, ci se termină brusc, de parcă ar fi fost tăiată ori s-ar fi ros de cât a tras-o după el. Din când în când, zmuceşte cu un gest cureluşa, ca şi cum ar vrea să se facă ascultat de câine. Aş putea să jur că mi-a ajuns la urechi, nu ştiu de unde, un „cuţu-cuţu”. Ora târzie probabil că îmi joacă feste. Mintea nu mai discerne.

Se opreşte, se întoarce. Vrea să îmi arate că nu-l interesează de mine, că nu s-a speriat, cred. Aruncă ceva din mână în urmă. Apoi scutură lesa. Priveşte atent, caută în jur şi pleacă. Cureluşa îl urmează şerpuit pe caldarâm.

Nu mă pot răbda şi, după ce se îndepărtează suficient, mă reped să văd ce a aruncat. E o coajă de pâine foarte uscată. O ridic. Nu ştiu de ce. O iau cu mine. Când ajung în dreptul unei vitrine, o privesc. Are pe ea urme adânci de dinţi.