Doar un pic de Caragiale

Dintre Eminescu şi Caragiale, românii îl preferă mereu pe Creangă. Sau, ocazional, când trebuie să dea bine (în chestiuni de conşiinţă), pe Slavici. Pe Creangă, fiindcă e hâtru, ia totul uşor, e băşcălios. E chiar obscen, suficient de trivial încât să legitimeze o întreagă naţie atunci când invocă diferite segmente ale aparatului reproducător. Creangă oficializează înjurătura. Cel puţin aşa o resimt cei care au nevoie de o justificare acolo, când sunt dojeniţi pentru slobozenia gurii. Dacă până şi Creangă, marele, lăudatul, recomandatul, dacă până şi el, fostul diacon, atunci… mă-nţelegi şi pe mine.

Însă când suntem la ţol festiv, Creangă nu se asortează (decât în culise, dar asta-i altă socoteală). Nici când trebuie să-i apostrofăm pe ceilalţi… pe toţi ceilalţi. Atunci răsare în noi moralismul lui Slavici. Mai cumpănit sau mai deşănţat. Deodată feţele ni se încruntă, devenim aproape pioşi. Cu gesturi studiate şi grimase înţelepte, punem lucrurile la punct, trasăm matca apelor învolburate, facem curăţenie între buruienile patriei. Simţim cum ne părăsesc gâtlejul numai vocabule capitale, care ar trebui notate cu reverenţă şi puse în practică de orice vlădică şi orice opincă.

Caragiale ne place, ni-i simpatic. Dar numai ca să ne biciuiască puţin. Să ne mai amintească de metehnele naţionale. Iar noi să încuviinţăm zâmbind amar. Însă nu ne afectează. Toţi suntem de acord cu Caragiale, dar Caragiale se adresează mereu altuia! Asta e trăsătura lui fundamentală. De asta ne place, dar ne rămâne străin. El nu ne vorbeşte nouă, nu ne critică pe noi, ci pe ei.

Caragiale e un soi de musafir simpatic, dar perpetuu în drum către altcineva. Nu că ar vrea el să plece, dar îi facem noi vânt. Desigur că nu cu răutate, ci din prea multă bunăvoinţă. Vrem să aibă vânt din pupa, să-i meargă corabia cât mai bine. Dar şi cât mai departe. Nu avem nevoie de Caragiale ca indivizi. Îl invocăm numai ca să dojenească naţia asta insuportabilă, când n-o mai putem răbda. Cu fiecare în parte, conu’ Iancu n-are nimic de împărţit. Fiindcă noi suntem, o ştim, fără cusururi. D-aia şi avem luciditatea să le vedem la ceilalţi.

Când îl acceptăm totuşi pe Caragiale să ne spună de la obraz, personal, e doar pentru a şterge din efectul pe care l-a lăsat asupra noastră Povestea poveştilor, ca apoi să putem ajunge la Slavici. Ori, la – să ne ridicăm în picioare şi să rostim ritos – Eminescu. Odată ajunşi la aceştia doi din urmă, nimic nu ne mai atinge. Caragiale devine inutil. De la înălţimea dobândită putem perora cu morgă despre neamul nostru scump, despre valorile noastre sacrosancte, despre străinii câinoşi care vor să ne fure sufletul şi să-l ducă la Stanbul în bazar, despre occidentalii care vor să ne facă pastramă şi să ne consume la Thaksgiving (deşi se jură că-s vegetarieni).

Scurtă recapitulare. De sărbătoare şi de suflet românesc, e bun Eminescu, dar în doze mici. Când trebuie să ne scoatem izmenele de patrioţi la fereastră. De fiecare zi, e preferabil Creangă. În îmbulzeala din piaţă, în nesimţirea din trafic, la ghişeurile cu bădărani. Musai Creangă cu tot arsenalul lui. La serviciu, tot el. Că doar n-om lua munca în serios, doar nu ne-om ţine de program.

Caragiale ni-i folositor când suntem într-o pasă masochistă. Cum nu purtăm ciliciu, luăm o pastilă de ILC şi râdem. Apoi răsucim biciul şi îi caftim pe ceilalţi. Spre binele lor desigur. Ei sunt poporul cel fără de minte, gloata care acţionează tâmpit, ei sunt caragialeşti. Ei şi numai ei.

Pe urmă, când se trag concluziile, e bun Slavici. Toţi avem prinţipuri, toţi suntem popa Tanda în persoană, iar Mara din noi se simte justificată, înţeleasă, binecuvântată. O spălătură cu Slavici ne revigorează şi ne dă sentimentul că avem dreptate să fim aşa cum suntem.

Pe Caragiale nu-l putem lua în serios. Ironia, sarcasmul nu ne plac. Ne incomodează. Ne refugiem pe dată fie în solemnitatea poetului naţional, fie în vulgaritatea prietenului său de bojdeucă, fie în moralismul confortabil al scriitorului din Banat. La drept vorbind, nici măcar pe unul dintre ei nu-i luăm în serios.

E simptomatic, poate, că nu ştim precis când s-a născut Caragiale. Cel mai recent dicţionar de literatură (Dicţionarul general al literaturii române) zice: ianuarie 30 (sau februarie 1). Aşa i-a fost dat. Unde mai pui că s-a născut în Haimanale şi avea sânge de grec. Ar fi şi greu să faci dintr-o incertitudine a registrului stării civile o sărbătoare cu manifestări naţionale, precum 15 ianuarie. Fiecare îşi alege astfel Caragiale-le care-i covine.

Anunțuri

Un film de Luc Besson

Am văzut recent un film de Luc Besson. Dar cam de pe acolo unde apare pe generic cine a făcut muzica. N-am pierdut decât distribuţia şi numele filmului. În rest, am prins tot. Numele regizorului îmi e destul de familiar, deşi n-aş fi ştiut unde să-l încadrez. După mai bine de jumătate de film, mi-am amintit că parcă am citit în vreo cronică, în vreun comentariu că era pus alături de Tarantino. Pentru violenţa unora dintre filmele sale, dacă nu pentru altceva.

Cuplul Leon cel nătâng – Mathilda cea precoce este unul absolut memorabil. Deşi la început pare misterios şi rafinat, curând asasinul Leon se dovedeşte un alienat ridicol. Jean Reno reuşeşte să întruchipeze stranietatea personajului, reperabilă în îmbrăcăminte, în tunsoare, în gesturi, în felul cum păşeşte, cum priveşte, cum se poartă. Nu foarte inteligent, neştiutor de carte, însă deosebit de priceput în meserie, Leon ucide pe oricine – niciodată femei şi copii! – contra unei taxe fixe. E un prestator de servicii care nici nu ştie să facă altceva. El se ocupă de „debarasări”. Doarme mereu în fotoliu şi cu ochelarii de soare pe ochi. Aceeaşi ochelari îi foloseşte şi când lucrează. E mereu de veghe.

Mathilda e fiica mijlocie şi isteaţă a unui mărunt traficant de droguri, care, din pricina lăcomiei, cade ucis de… brigada antidrog. Fata e salvată într-un moment de… slăbiciune de către Leon – altfel ar fi fost ucisă împreună cu restul familiei compuse din mamă vitregă, tată odios, soră mai mare insuportabilă, dar şi un frăţior de patru ani foarte drag. Se insinuează în viaţa izbăvitorului de ocazie cu atât mai hotărât cu cât îşi dă seama că el ar putea s-o ajute să-şi răzbune fratele.

O pereche nebună: un copil al nimănui care poartă povara unei răzbunări şi un matur dezrădăcinat care poate deveni instrumentul vendetei. El, care ucisese mereu în interes de serviciu ajunge să acţioneze „în nume personal”. Violenţa fără chip, fără nume, violenţa soartei (dacă mi se permite) capătă un oarecare sens. Deprofesionalizarea sa e, ironic şi cinic, un semn al re-umanizării.

Filmul lui Besson îmi pare o frescă eclesiastică urbană şi post-modernă. Acţiunea se petrece într-un oraş oarecare – poate fi chiar oricare – în locuri fără adresă. Repere sunt aprozarul din colţ (parcă mereu acelaşi), magazinul lui Tony şi locuinţa temporară (se mută de vreo 3 ori în cursul evenimentelor) a duetului principal. Plus, pentru o secvenţă relativ scurtă, clădirea cu birourile poliţiştilor corupţi. O lume în care exteriorul foloseşte doar ca mediu de deplasare, iar interiorul ca reşedinţă întotdeauna temporară. Totul însă perpetuu ameninţat, nesigur, provizoriu. Cel mai bun prieten al lui Leon este o plantă în ghiveci: mută, uşor de strămutat, fără nevoi afective, pasivă, vie şi totuşi nemişcată, inexpresivă, docilă, confident de încredere.

Şi deodată peste toate astea se înalţă – ca (sau cu) un solo de vioară – tandreţea unui asasin. Fiindcă, fără voia lui, el devine tată adoptiv. Ba chiar „amant”, dacă e să luăm de bun ce declară Mathilda, care se îndrăgosteşte, zice ea, de protectorul ei bizar (nu e cazul să vă alarmaţi, nu-i vorba de pedofilie, ci doar ajunge fetiţa la pubertate). Cert e că Leon începe să simtă, să acţioneze mânat din interior (ca un tată, adică), nu pentru bani. De fapt, nu îl interesaseră niciodată banii (pe care îi depozitează Tony, numai el ştie unde), dar acum îl interesează. Are pe cineva. Nu mai e singur. Prinde rădăcini.

Deşi iese destul de şifonat după întâlnirea cu poliţiştii corupţi (care sunt speriaţi de cel care îi lichidează pe rând, din motive personale), Tony supravieţuieşte. El deţine banii, informaţia, el supraveghează perimetrul al cărui stăpân neoficial este. Ştie tot ce se leagă de crimă, violenţă, ticăloşie. De aceea putea să-i găsească mereu de lucru lui Leon. El e piesa fundamentală în orchestarea marii simfonii a violenţei. E un catalizator care transformă răzbunările, conflictele, reglările de conturi în afaceri. Contra unui onorariu, strămută rezolvarea animozităţilor interpersonale, a pasiunilor întunecate pe teren neutru şi salubru, profesionalizează crima. Se comportă ca un adevărat sacerdot care coordonează sacrificiul ţapului ispăşitor. Conduce, în fapt, o instituţie. Tot ceea ce sublimează el is just business, nothing personal.

În final, ar fi vrut să o păstreze pe Mathilda dependentă de el (de aceea nu-i dă banii lui Leon, aşa cum se înţelesese cu acesta). Chiar dacă nu e dispus să îi repartizeze o „debarasare” fetiţei de 12 ani, nici nu-i oferă libertatea. Tony trebuie să ţină toate lucrurile în mână. Toţi ceilalţi pot să moară, el musai să supravieţuiască. E necesar. E din categoria lucrurilor care dacă n-ar exista, ar trebui neapărat inventate.

Însă Mathilda rupe vraja. Cu două decizii şi un gest simbolic. Se duce la o şcoală (de corecţie) din afara oraşului şi decide să aibă încredere şi să fie onestă cu directoarea şcolii respective. Apoi ia floarea lui Leon şi o plantează în grădină. Să prindă rădăcini. Ce o determină să procedeze astfel rămâne un mister. Înclin să cred că acea scânteie de bunătate care zace sub molozul răutăţii din fiecare om.

Mi-a plăcut muzica filmului. Nu mi-a fost dat până acum (sau în orice caz nu-mi amintesc) să audiez atâtea solo-uri de vioară într-un film aşa violent. Din păcate, n-am urmărit cu atenţie atunci, dar acum, retroactiv, mi se pare că erau legate de renaşterea afectivă a asasinului profesionist.

A, da. Filmul am aflat că se cheamă Leon. La final am aflat şi eu, aşa v-am spus şi vouă. Dacă nu ştiaţi deja.

Comunismul fiecăruia, comunismul tuturor

E ziua lui Ceauşescu. De naştere. Din nou vor apărea pe la televizor nostalgici cu buchete de flori, cu jerbe, cu frustrări, cu idei fixe, care îi vor căuta (presupusul) mormânt şi i se vor jeli despre vremurile pe care au ajuns să le trăiască. Cu atât mai mult cu cât am intrat în anul crizei.

Ceauşescu s-a dus (cel mai probabil). Dar ne-a lăsat să ne ocupăm de moştenirea comunistă din minţile şi inimile noastre, din manualele noastre, de pe străzile noastre. Avem o istorie mică, o istorie mare, o ideologie comunistă mai mult sau mai puţin altoită pe ADN-ul propriu, un trecut – toate trebuie administrate într-un fel. Nu cred că suma comunismelor individuale poate contura un comunism al tuturor.

Sunt mai multe feluri de comunism. În funcţie de cine îl istoriseşte, de cine l-a trăit, de mitologia proprie, de idiosincrazii, de contextul de atunci sau de cel de acum etc. Încerc să adun numai câteva repere de pe harta comunismelor ce ne parvin pe diverse căi.

Există, în primul rând, un comunism obiectiv, al documentelor. Parte din acestea au fost transferate către CNSAS şi unele au reuşit să vadă lumina zilei. Altă parte a rămas în grija SRI sau a altor instituţii de „interes naţional”.

Una dintre cele mai bătrâne instituţii care se străduie să recupereze memoria sinistră a comunismului carceral este Academia Civică. Sub oblăduirea Anei Blandiana şi a lui Romulus Rusan, această instituţie a adunat în jurul ei specialişti în istorie, a publicat cărţi şi, cu tenacitate, luptă pentru memoria noastră colectivă.

Vine la rând comunismul din Arhivele Naţionale ale României, care, în epoca lui Dorin Dobrincu, au fost deschise cercetătorilor. Nu e de mirare că au sărit la beregata lui tot felul de indivizi, când şi-au văzut ameninţate interesele sau protejaţii. Tot din iniţiativa arhivelor naţionale a demarat şi proiectul fototecii online a comunismului.

Avem apoi o adevărată instituţie în Memorialul durerii şi doamna Lucia Hossu Longin. Continuu să mă mir cum a reuşit femeia asta să scoată din arhive documente şi cum de n-a fost scoasă din grila de programe a TVR (ci, cel mult, mutată la ore mici, cu rating minim).

Din păcate, în bizara noastră Românie, până nu demult, preşedintele avea un comunism al său, pe care ni l-a prezentat într-un celebru raport, iar prim-ministrul ţării (Tăriceanu) avea propria variantă de comunism. O aberaţie propagandistică.
Iată încă vreo câteva nume importante, angajate în analiza comunismului (într-un fel sau altul): Vladimir Tismăneanu, Marius Oprea, Ruxandra Cesereanu, Doina Jela, Ana Selejan, Eugen Negrici, Stejărel Olaru, Armand Goşu.

„Jurnalul Naţional” e de multă vreme preocupat de istoria comunismului. Mai multe suplimente ale cotidianului menţionat au avut ca subiect diverse momente ale „epocii de aur”. Cel mai recent proiect este însă Scânteia. Nenorocirea face ca acest ziar să aparţină lui Dan Voiculescu. Iar ce atinge respectivul, spurcă inevitabil. Am văzut un număr al acestei pseudo-„Scânteia” care-l avea pe prima pagină pe Băsescu (Traian Băsescu reprezintă pentru trustul Intact ceea ce e Elodia pentru „trustul” OTV – o stupidă obsesie). Iar un altul îl elogia pe Brucan. Aştept un număr care să-l ridice până la cer pe „dizidentul” Adrian Păunescu. Acest proiect se prelungeşte şi în blogosferă.

Că tot am veni vorba de bloguri, acestea cuprind un larg evantai de comunisme. Există comunismul d-lui Marius Mioc din Timişoara. În mare parte, aici găsiţi documente audio-video însoţite de textul transcris al replicilor. Mi s-a părut deosebit de util, un gest recuperator lăudabil.

Am găsit un blog care m-a încântat. Igu a inţiat proiectul „La trecut”, care s-a bucurat de mare succes (mai ales printre emigraţi). Iată un soi de nostalgie pe care o găsesesc inocentă în felul ei. Nu e o vină faptul că unii am copilărit în comunism. Iar chestiile ce se regăsesc pe blog sunt reperele unei vârste în primul rând. Ele rememorează farmecul copilăriei, nu fac apologia unei epoci odioase. Cei care v-aţi născut înainte de ’89 trebuie neapărat să vă uitaţi pe respectivul blog, fiindcă veţi redescoperi o lume de obiecte şi momente care vă erau familiare.

Și „generaţia în blugi” cred că îşi are nostalgiile ei legitime. Desigur că de aici ar trebui să extirpată (ceea ce s-a întâmplat cam de la sine) retorica patriotard-lacrimogenă – şi înlocuită eventual cu un patriotism pragmatic, al lucrului bine şi onest făcut. Cât despre personajul central al Cenaclului Flacăra, acesta va rămâne un controversat. Nu cred, oricât s-ar strădui el să ne demonstreze, că Adrian Păunescu a fost un adversar al lui Ceaşescu. Aşa cum alţii au fost reduşi la tăcere, şi el putea fi făcut să dispară. Nimic nu era prea greu pentru Securitate. Doar Sergiu Nicolaescu se mai laudă că l-a înfruntat pe dictator. De ce atunci Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Dan Piţa, Mircea Danieliuc etc. au fost interzişi, iar „marii artişti” ai poporului zburdau, scuipând în faţa terorii? Cum de lesa lor a putut fi ruptă, fără ca nimeni să plătească?

La capitolul nostalgii mai întârzii niţel doar pentru a vă aminti un adevărat vestigiu al comunismului şi o dovadă despre cum poate supravieţui comunistul de elită în epoci (aparent) defavorabile: Ion Iliescu.

Dar şi cei din afara ţării aveau comunismul lor. Unul dintre cele mai crunte l-a avut, cu siguranţă, Europa Liberă, cu Noel Bernard, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Eugen Frunză, Vlad Georgescu, Max Bănuş, Nestor Rateş, Neculai-Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu şi alţii. Mai mulţi dintre directorii acestui post radio – considerat cel mai important adversar al regimului comunist – au murit de cancer, se presupune că din pricina unor iradieri.

Europa Liberă e, într-un sens, doar un caz particular al exilului românesc. Unul dintre momentele care au marcat puternic imaginea comunismului în percepţia occidentală a fost cel al mărturiei lui Richard Wurmbrand în faţa Congresului SUA. În Franţa însă, abia expulzarea lui Paul Goma (căruia i s-a retras cetăţenia română) a marcat conştiinţa publică şi percepţia asupra ideologiei de stânga. Revelaţiile pe care le aducea scriitorul din România proba suplimentar teroarea din spatele „cortinei de fier”, pe care deja o demascase Arhipelagul Gulag. De altfel, scriitorul basarabean a fost supranumit de către presa occidentală „Soljeniţîn român (sau al românilor)”.

Un alt mare scriitor român contemporan, Norma Manea, ajuns în exil prin anii ’80, a meditat în mai multe volume asupra relaţiei dintre puterea comunistă şi societatea românească.

Comunismul a produs de asemenea o întreagă literatură memorialistică şi/sau carcerală. Înşir câteva titluri, dintre cele mai cunoscute: N. Steinhardt – Jurnalul fericirii, R. Wurmbrand – Cu Dumnezeu în subterană, Lena Constante – Evadarea tăcută, Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele, N. Balotă – Caietul albastru, I.D. Sârbu – Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, C. Noica – Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru.

Ceauşescu ne-a lăsat o moştenire grea. Un comunism polifonic căruia noi să-i prindem linia melodică principală. E greu, în deosebi când nu mai ai „ureche” pentru aşa ceva. Poate că din acest testament dispersat în nenumărate fascicule cel mai mult n-ar trebuie să ne intereseze cine şi ce, cât mai ales s-a făcut mult rău. Nu spun asta întru absolvirea celor care s-au regrupat şi ocupă funcţii strategice. Și nu e vorba de a obnubila orice referire la actori, ci e mai mult o chestiune de accent: piesa era odioasă. Să nu scăpăm asta din vedere.

Povestea lui „cioară”

Era o dimineaţă obişnuită de primăvară. Bărbatul căzu jos şi muri lângă peretele de care se sprijinise cu puţin timp înainte.

După cum se arătase ziua încă de la început, era dintre acelea care te îmbie să visezi şi să călătoreşti, să începi să simţi viaţa izbucnind vulcanic de sub toată oboseala trupului. Putea să moară oricine, că trecea neobservat. Era numai bun momentul pentru cei care oricum îşi doriseră să nu facă tam-tam cu petrecerea lor de pe pământ.

Într-un fel se poate spune că a muri într-o zi ca asta e o nefericită trădare. E o laşitate. Sau un refuz curajos, plin de luciditatea unei inutile prelungiri a existenţei.

Bărbatul putea fi oricine. Cum căzuse cu spatele spre stradă, nu i se vedea faţa, capul îi era acoperit cu o glugă. Avea doi copii mari care ştiau despre el fiindcă îl sunau periodic. Se simţea bine, în limitele laxe ale sănătăţii oamenilor de vârsta lui. Reumatismul, ceva probleme cu rinichii, eventual un ficat sensibil. Din când în când migrene obişnuite, dureri ale membrelor, feluri de mâncare pe care le refuza cu regularitate.

Monotonia, ştiţi cum e. Suferinţele se încetăţenesc şi devin rutină. Doar noutatea lor e mai inspăimântătoare. Ziua întâi e ziua în care, de cele mai multe ori, te miri. Te doare, te surprinde, te chinuie, te nedumereşte, te sperie. Dar nu înţelegi mai nimic. Însă lucrurile par reversibile. Indubitabil, această zi poate să dureze mai mult de 24 de ore. Regulamente nu există, nu se aplică, totul e la latitudinea pacientului.

Ziua a doua – venită, cel mai probabil, după o noapte în care pacientul a încercat să doarmă, să uite şi să cotrobăie în cutia pandorei după speranţă – este una mai înspăimântătoare. Suferinţa nu a dispărut, se profilează o oarecare instaurare a simptomelor, se iveşte posibilitatea ca prezenta chestiune să se permanentizeze. Apar spaimele mai argumentate, temerile intemeiate, prognosticurile sumbre. Nici această zi nu are un termen standard.

Acum pacientul ştie că suferinţa a venit ca să stea, s-a instalat confortabil în el însuşi, îl cunoaşte, el o cunoaşte. Relaţiile sunt mai strânse. Mai ales că ea a căutat locul cel mai vulnerabil, colţul acela unde exista o mică spaimă că viitorul ar putea să nu fie mereu luminos. Ea a lovit în ceva esenţial, s-a izbit de miezul vieţii, iar acum este de-a casei. Tovarăş nedorit poate, duşman subtil şi viclean. Dar e acolo, cu certitudine. Explicaţiile sunt aproape inutile, diagnosticul nu are nicio legătură cu realitatea, totul se consumă undeva unde tratamentele nu au acces direct. Relaţia s-a interiorizat. S-a produs simbioza şi de acum pacientul şi boala fraternizează şi îşi dispută viaţa împreună. Nu se mai ştie cine unde începe şi se termină.

Ziua a treia. Este ziua la care nu se ajunge neapărat. Între timp pacientul poate să sucombe. Să se stingă în propria durere. Aceasta e ziua când suferinţa este luată în căsătorie, e ziua fericirii. Acum se produc eventual şi învierile. Pacientul nu mai are nimic să-i reproşeze, ba, dimpotrivă, se va arăta sincer radios şi recunoscător. Au loc reconcilieri surprinzătoare, iluminări, schimbări la faţă, metamorfoze. Această zi ar putea fi numită a miracolelor, dacă n-ar există scepticismul ăsta generalizat cu privire la miracole şi confuzia. Mereu nu se ştie cine a acţionat. Ce duh sau ce civilizaţie extraterestră. Astfel că e mai indicat să se renunţe la ideea de zi a miracolelor. Adevărul e ca ar suna destul de patetic şi populist o astfel de titulatură. Efuziuni, entuziasme, curioşi, băgăcioşi, presă de scandal… e de evitat.

Nu înţeleg ce rost a avut divagaţia asta pe seama nenorocitului bărbat care a căzut mort lângă gard. Dar nu mai revin să elimin sau să rectific.

Omul era aşadar obişnuit cu viaţa, cu banalul. Îi plăcea banalul pentru că nu-i dădea bătăi de cap. Nu avea nimic de schimbat, nimic de asimilat, nimic de contestat. O existenţă la foc mic, aşa cum îi şade bine unei persoane care a străbătut viaţa. De aceea este surprinzătoare moarte lui în plină primăvară. Era mult mai previzibil şi banal să moară toamna sau iarna. Nimeni nu s-ar fi mirat. Dar acest gest inexplicabil, sfidarea logicii obişnuitului, contesatarea cursului natural, opoziţia la normalitate au surprins. Au intrigat, au contrariat. Au fost la un pas de deces încă vreo câţiva dintre cunoscuţii lui. Adevărul e că gestul său a fost destul de necuviincios şi mârşav. După ce vorbise atât de mult despre avantajele conformismului – nu e cazul să i se ia în nume de rău această predispoziţie – a procedat cu totul lipsit de fair-play, făcând pe nonconformistul chiar când se potrivea cel mai puţin. Să trăieşti într-un fel, iar când e să mori, te trezeşti să te comporţi exact pe dos. Trădarea este absolut evidentă. Fiecare are dreptul să o considere fie laşitate, fie curaj. Bărbatul murise oricum. Nu mai putea fi întrebat, nici certat, cel mult judecat. Dar, în general, oamenii merg cu judecata până unde le dă voie surperstiţia, până unde îi cuprinde teama că sentinţele s-ar putea să se întoarcă, prin cine ştie ce mecanism misterios, asupra propriilor persoane.

Bărbatul care murise era fericit. Şi asta e greu de suportat pe pământ. Sunt tot felul de mizerii peste care se trece oarecum, dar fericirea altuia este o mizerie a destinului care nu poate fi refulată. Faţa lui radioasă, zâmbetele cu care îşi făcea apariţia. Realităţi incontestabile şi generatoare de probleme de tot soiul. Unii se întreabă ce erori morale au comis de li se refuză dreptul de a fi fericiţi. Alţii au tot felul de presupoziţii – chiar fanteziste rău – cu privire la originea bunei dispoziţii sau a bunăstării celuilalt. Aceste presupoziţii sunt debitate cu scopul de a reduce amploarea mizeriei personale, de a macula privilegiul care i s-a făcut altuia. Fie că e contestat moral sau procedural, fantezist sau punctual, proiectul de fericire al altuia odată suspectat, îşi pierde din valoare, din atracţie, mirajul se reduce la dimensiunea unei iluzii prost alcătuite, care nu merită atenţie.

Bărbatul era un fericit, fiindcă şi-a făcut ieşirea din viaţă. Cocina vieţii nu este prea mulţumitoare pentru multă lume. De aceea sunt aproape de înţeles invidioşii. La cât de puţini reuşesc să descopere acel frumos esenţial, inefabil, dar necesar, piatra filosofală, basmul fără sfârşit şi fără început, ritmul şi rima… la cât de puţini ştiu ce să ceară şi să nu ceară, la cât de puţini trăiesc misterul care răpune demonul plictiselii, nu e de mirare că sunt atâţia invidioşi. Unde mai pui că şi ei se ratează de multe ori, invidiind aberaţii, dar cu toată convingerea?…

Bărbatul era fericit pentru că, după toate aparenţele, murise subit. E un privilegiu şi să scapi atât de ieftin. El ştia – cine nu ştie – că moarte uşoară e un dar de dincolo de lume, de dincolo de moarte pentru cei care sunt la strungă şi trebuie să treacă, pentru cei care au ajuns la colţ. Aşa spuneau în gândul lor, cu siguranţă, cei care îl vedeau întins pe trotuar ca într-un somn survenit pe neaşteptate. „Uite! Cred că e mort. Aşa arată ca o cioară mare căzută de pe gard”, se auzi de nici nu mai ştiu unde o voce de tânăr.

Se făcuse amiază şi soarele se dădea pe după nori cu nehotărâre. Nu se putea decide cum să procedeze cu lumea asta care privea la el de secole cu tot mai mulţi ochi. Cu tot mai reci ochi. Cu tot mai orbi ochi. Cândva obişnuia să se uite în ochii oamenilor şi să se vadă pe sine oglindit. Mai nou, în loc de propria imagine descoperă ecuaţii și un gol imens care îl absoarbe în neguri. Dacă nu s-ar ţine cerul atât de hotărât, poate ar cădea bucată cu bucată în ochii celor care îl privesc.

Iar la amiază se putea muri sau se putea trăi. Ca de obicei.

Răsfoind pagini… online

Îmi place din ce în ce mai puţin „Jurnalul naţional” ca ziar (şi unii o ştiţi de o vreme), dar vă semnalez două interviuri interesante. Mai întâi, una dintre cele mai autocritice raportări ale unui om de televiziune la propria activitate şi/sau vocaţie. Spusele lui Teo Trandafir (căci despre ea e vorba) mi se par de o înfiorătoare, dar admirabilă luciditate.

Apoi, un bunic păţit al teatrului românesc: Radu Beligan. Recent l-am văzut şi într-o emisiune a Eugeniei Vodă (Profesioniştii). Omul are ce povesti. Și dacă şi-ar depăna doar amintirile, tot stârneşte interesul. Desigur că nu în felul lui Piersic sau în stilul (grandoman al) lui Nicolaescu.

Vă recomand ArtsyGamer, site-ul celui care a reuşit să mă convingă că jocurile video se pot constitui ca forme de artă. Pe acest site el face doar prezentări ale unor jocuri video. Însă puteţi juca o parte dintre ele măcar în varianta trail. Iată aici şi aici două dintre cele care m-au „prins” pe mine.

S-a lansat blogul Scriptorie. Design-ul îmi aparţine (în marja de libertate pe care o permite wordpress, desigur). Orice cititor dispus să scrie o recenzie o poate trimite şi îi va fi publicată pe Scriptorie. Sper ca blogul – ce se limitează la cărţile creştine – să stârnească interesul atât al celor care vor să scrie despre ce au citit, cât şi a celor care vor să-şi facă o părere despre o carte înainte să o citească. Până acum, am postat doar o recenzie (şi o replică) despre o carte ce a stârnit controverse importante în Marea Britanie, după apariţie.

Dau dezminţire

Stimaţi cetăţeni, la fel de paranoizaţi ca mine! M-am pripit. Sau nici nu ştiu cum să zic. Am întârziat. Cu vreo patru ani. Şi cei cu petiţia la fel. Legea asta care ne-a speriat exista încă înainte să o remarcăm noi. De fapt, înainte să ne arunce presa în faţă acest balaur cu capete nevăzute care ne cotrobăie în identităţile virtuale şi electronice.

Nu dau vina pe presă, deşi d-acolo m-am informat. Însă am muşcat cam uşor momeala faţă de cât mă credeam de circumspect.

Plus că nu prea mi-am folosit nici logica. Că dacă n-ar fi existat deja această memorie înspăimântătoare şi generatoare de frisoane, cum ne mai puteau da companiile de telefonie facturi detaliate retroactiv? Iar asta nu se întâmplă doar de câteva luni, ci de pe vremea când Romtelocom deţinea monopolul telefoniei fixe. Ba chiar mai rău de atât, legea veche (506/2004) permitea operatorilor să stocheze toate informaţiile vreme de 3 (trei) ani, iar cea nouă le îngăduie doar 6 (şase) luni.

Ceea ce prevede în plus această lege este menţionarea locaţiei. Dar această funcţie exista ca opţională de prin 2004, pe Connex (ştiu că îmi activasem acest serviciu). Deci ei ştiau unde te afli, după releele din zonă.

Cât despre circulaţia informaţiei prin internet şi aceasta e destul de bine monitorizată. De pildă, dacă verifici pe un grup yahoo – ca moderator – locul de unde a fost trimis un email ai toate datele, de la IP până la serverele prin care a trecut succesiv dimpreună cu orele aferente.

În plus, toate aceste sisteme nu fac doar figură de burlan prin care se scurge apa şi apoi se usucă fără să mai rămână nimic în memoria tablei zincate. Mailurile nu ajung toate instantaneu. Nici SMS-urile. Iar până să treacă dintr-o parte în alta, sunt stocate undeva. Însă pentru a fi stocate, trebuie să deţină o identitate, iar pentru a şti către cine să fie direcţionate, trebuie să conţină nişte indicii ale terminalului receptor. În cazul în care sunt returnate, ele revin la expeditor în virtutea „adresei”.

Ideea e că am intrat într-o horă care nu se mai joacă după regulile clasice.Nu mai e ca pe vremuri când Ion şi Mărie făceau cunoştinţă şi se lua la danţ, apoi se luau cu acte. Acum Ion şi Mărie se scanează, apoi are loc un exchange de flux informaţional între ei doi, după care se petrece o interconectare la nivel emoţional, în virtutea unui protocol negociat prin reţele subliminale. Ulterior, toate aceste interconectări temporare, pot fi parafate în faţa unui provider şi să rezulte o reţea stabilă ce presupune furnizarea reciprocă de servicii de tip matrimonial, cu respectarea deplină a termenilor şi condiţiilor.

Însă lucrurile acestea lasă urme, nişte amprente pe la „porţile” reţelei prin care sunt obligaţi să treacă (aproape) toţi utilizatorii. Deci, să ne dăm paranoile înapoi. Adică fie să le postdatăm cu anul 2004, fie să le reducem în intensitate.

Spectacolul din faţa camerelor de filmat nu ştiu să vă spun de unde vine. Urmăriţi cu atenţie, dacă vă preocupă fenomenul, ce mişmaşuri are justiţia de verificat, ce mişcări de trupe fac unii şi alţii. Că sigur trebuie să se întâmple ceva. Nu mă bag să explic mai mult, că poate iar mă pârlesc. Dar ţineţi ochii mari.

Cât despre „iluminarea” mea subită, grazie Naşu’!

Primiţi cu abuzul?

Nu? Ei, nu! Astăzi a intrat în vigoare legea care permite ca telefoanele şi traficul de internet să fie monitorizate. Aşa că, de aici încolo, suntem la cheremul procurorilor români. Or vedea ei ce-or face cu noi.

Altfel spus, dacă vorbeşti la mobil cu bunica din Băiţa de Plai, domnul contor de reţea va ţine minte, în memoria lui elefantescă, numărul tău, numărul ei, zona pe care ai parcurs-o în timp ce vorbeai – în cazul în care conduci maşina şi, în mod neregulamentar, foloseşti mobilul –, fiindcă sunt şanse să treci de la un releu la altul pe parcursul unei convorbiri. Ei zic că numai aceste informaţii vor fi reţinute. Dar la ce ar putea folosi în instanţă să se ştie că ai vorbit cu bunica, dacă nu se ştie şi că ai plănuit să arunci în aer vechile ziduri ale CAP-ului comunal? Faptul că ai purtat o conversaţie cu o femeie în etate, nu se poate constitui ca probă penală.

Degeaba te gândeşti să conspiri prin silenţioase SMS-uri trimise la ceas de taină, fiindcă şi despre astea se va şti pe unde au circulat. Dar, la fel ca în cazul apelurilor, ei zic că doar ora şi numerele de telefon vor fi ţinute minte. Că în intimitatea textului nu va intra nimeni.

Putem aşadar suspecta că, poate, există o posibilitate, cu totul potenţială, dar posibilă, oricât de improbabilă, ca şi nişte frânturi de cuvinte să fie reţinute în fundul memoriei de şase luni. Just in case. Deşi legea nu permite. Dar imaginaţia nu ne limitează să fabulăm.

Până acum, marii operatori de telefonie nu voiau să blocheze telefoanele furate, nu colaborau cu poliţia pentru recuperarea lor. Iar azi, aflăm dintr-odată că ei pot şti foarte precis în fiecare moment cine de unde vorbeşte şi cu cine. Clientul nostru, fraierul nostru, cum ar veni.

Şi internetul va fi supravegheat. Atenţie utilizatori de P2P, atenţie piraţi de filme, muzică şi alte distracţii netaxate! Vin vremuri grele, fiindcă se va şti şi de la cine şi către cine merge fişierul.

Sunt de evitat cuvintele în limba arabă, nicknames cu aer oriental. Şcolerii se recomandă să nu mai caute materiale despre El Zorab, Abu Hasan, Take, Ianke şi Cadâr, Papucii lui Mahmud sau Noapte de decemvrie. Nu de alta, dar să nu intre în atenţia vigilentei poliţii române.

Nici email-urile nu vor scăpa de această prevedere legală. Aşa că, dacă eşti îndrăgostit, ar fi bine să nu pomeneşti nimic ce are legătură cu Orientul Mijlociu, în primul rând. Nu vei putea spune, de pildă: „mă simt pustiu fără tine”, fiindcă s-ar putea să îi trimită pe ei cu gândul la Operaţiunea „Furtună în Deşert”, ştiut fiind că pustiu şi deşert se prezintă ca sinonime în DEX.

Ar fi recomandabil să evitaţi cuvinte precum: antrax, ţiţei, petrol, 9/11, Barak Obama, World Trade Center, arsenal (chiar dacă se referă la echipa de fotbal), Osama Bin Laden, Israel, Palestina, explozie (fie ea şi de culoare, într-o primăvară), artizanal, bombă, armă, arab, cartel, drog, SUA etc. Daţi denumiri ştiinţifice sau sinonime cât mai îndepărtate ori indicaţi prin vecinătăţi. De exemplu, în loc de SUA puteţi zice „teritoriul aflat la nord de Mexic şi la sud de Canada”. Folosiţi-vă imaginaţia, astfel că după câţiva ani de anchete, poliţiştii şi procurorii vor putea să predea fără probleme lecţii despre mataforă la orele de română.

Ce mi s-ar părea cel mai haios acum ar fi ca vreo 50.000 de şturlubatici să se apuce să plănuiască atentate fictive pe net şi pe telefon. Să vedem dacă într-adevăr nu se înregistrează şi conţinutul, pe de o parte, iar pe de alta, să le dăm de lucru celor care se pare că n-aveau, din moment ce şi-au făcut.

Lăsând gluma la o parte, cu această lege, terorismul a intrat deja în intimitatea noastră, ne-a violat drepturile. În numele unui pericol potenţial nedemonstrabil (dar imposibil de contrazis), s-au luat măsuri care permit statului să atenteze la viaţa privată a individului. Nu ştiu dacă exista o altă soluţie, dar cea de acum consfinţeşte în fapt o importantă victorie a terorismului care a obligat o lume întreagă, o civilizaţie (pe cea occidentală) să încalce tocmai acele drepturi individuale pe care le-a construit cu trudă în sute de ani.

Dacă legea islamică controlează intimitatea individului ideologic, legea care a fost adoptată de mai multe democraţii occidentale instituie un control administrativ al spaţiului privat. N-aş putea să aleg care e mai periculos.

Obama cel popular

N-am nimic cu Obama. Nu mi-e nici simpatic, nici antipatic. Dar îmi devine antipatic în calitate de fetiş naţional. Toată America vrea să aibă un Obama acasă. Moaşte sfinte într-un mic sanctuar personal în care să faci rugăciuni şi incantaţii pentru reabilitarea vechiului american dream.

Nu cred că Obama reprezintă o figură demonică. După cum nu cred că este niciuna mesianică. E doar un personaj care apare într-o perioadă de criză şi de care se leagă speranţele celor mulţi. Ca şi cum criza în sine ar fi fost adusă de Bush însuşi, iar izbăvirea ar putea veni de la Obama.

Ce mă îngrijorează este că Obama pare, de la distanţa la care mă aflu, un simbol al corectitudinii politice. Iată că, după ce Clinton a adus în administraţie tot felul de naţii defavorizate şi de minorităţi, acum ele se simt victorioase, fiindcă au un preşedinte ce reprezintă o convergenţă de minorităţi. Felul în care l-a caracterizat Obama pe Bush este una dintre cele mai mari platitudini corecte politic pe care le-ai putea auzi: un om bun care a făcut şi alegeri greşite. Cine nu poate fi caracterizat astfel? E ca şi cum ai spune că cerul e albastru, dar uneori acest fapt nu se vede din cauză că sunt nori. Un truism de-o banalitate înfiorătoare. Ba mai mult, aşa cum este corect politic, Obama a invocat şi circumstanţele deosebit de dificile în care Bush a trebuit să ia decizii. E ca în cazul infractorilor care, după moda actuală, nu mai sunt priviţi sub raport etic, ci sunt victime ale mediului, ale circumstanţelor etc. În ce mă priveşte, decât o absolvire de acest tip, preferam o condamnarea cavalerească. Normal că viitorul preşedinte american nu se reduce la atât. şi că va produce un discurs care va înflăcăra inimile americanilor.

Mă surprinde că Obama are fani înainte să fi luat măcar o decizie ca preşedinte instalat şi că aceşti fani sunt dispuşi să-şi parieze viitorul pe nişte promisiuni. Mi se pare straniu cum defilează o grămadă de lume cu Obama, de parcă ar fi un erou cu nenumărate realizări, deşi încă n-a făcut decât să câştige alegerile (ceea ce recunosc totuşi că e o performanţă în sine, dar nu atât pentru ţară, cât pentru om şi pentru echipa lui).

E năucitor cum presa, în obiectivitatea ei, a reuşit să contureze opoziţia bun (Obama) – rău (Bush), de parcă cel din urmă n-ar fi fost ales două mandate consecutiv de către aceeaşi naţie care acum l-a votat pe Obama.

Ce mă mai nedumereşte e faptul că se adună lume în jurul lui de parcă ar fi DiCaprio sau Brad Pitt. E vorba totuşi de un politician care trebuie primit bine, dar prudent. Fiindcă nu vine direct din ceruri, nici dintr-un film în care a fost supererou, ci e un personaj care a făcut o campanie politică pe banii cuiva, sprijinit de cineva, deci are nişte datorii, are nişte legături, e şi el parte dintr-o reţea.

Mă sperie puţin explozia de entuziasm, fiindcă America nu e România de după Ceauşescu, nici măcar de după Iliescu. Tot felul de concerte, tot felul de artişti care se înghesuie să-i laude apariţia. Mă sperie şi că dacă vrei să pari un tip cu creier musai să fii pro-Obama. Cel puţin asta e sugestia subtextuală ce se livrează printr-o serie de canale.

Nu mi-e simpatic Obama. Nici antipatic nu mi-e. Dar îmi displac fanii lui. Pentru că fanii nu gândesc critic. Iar fidelitatea lor este un reflex afectiv care se poate transforma în orice, dacă personajul adorat nu mai corespunde.

Noaptea în care am fost făcut rege

Era zgomot în spatele uşilor închise. Nimeni nu îndrăznea să intre şi începusem să fierb la foc mic din pricina curiozităţii. La un moment dat, în sunet de fanfare, s-au dat uşile de perete şi au intrat mai mulţi oameni cu înfăţişări ciudate, purtând obiecte nu mai puţin ciudate în mâini. Nu pricepeam ce caută toată adunătura asta în casa mea, în camera mea. Doar nu am aşteptat atâta numai ca să dau cu ochii de nişte străini indiscreţi, care dau buzna peste liniştea omului fără nici o explicaţie… Trebuiau să fie, eventual, nişte vecini care îşi mută (iar!) boarfele, dintr-o parte în alta, fiindcă se hotărăsc foarte greu la ce să renunţe şi ce să păstreze. În cel mai rău caz, puteau fi nişte vizitatori nepoftiţi care, neştiind foarte precis pe cine caută, forfoteau în jurul uşilor de la intrare, în speranţa că cineva se va îndura să iasă şi să-i îndrume (ei fiind prea discreţi ca să bată).

Şi când colo, puhoiul ăsta interminabil de arătări cu chip de om şi cu manifestări inexplicabile… M-au surprins vorbindu-mi într-o limbă pe care o înţelegeam – habar nu mai aveam care e limba mea maternă. Până la final m-am dumurit că îmi vorbeau în româneşte, fluent şi natural.
Mulţimea venise să mă încoroneze (?!). Chipurile, eu eram nu ştiu ce vlăstar îndepărtat al unei familii princiare, descoperit abia foarte recent şi căutat cu mare discreţie, dar şi cu multă perseverenţă. Gluma părea prea răsuflată, nici măcar nu m-am obosit să intru prea tare în rol, convins că e vorba de cineva care şi-a greşit destinatarul farsei. M-am dus totuşi cu ei.

Nu mai pomenesc nimic despre călătoria până la locul faptei pentru că nu făcea rabat cu nimic de la protocolul pentru persoanele cu mari demnităţi în stat. Mă obişnuisem cu ideea că farsa trebuia să fie cât mai convingătoare cu putinţă.

Cu timpul, gluma părea că se îngroaşă. S-au anunţat personalităţi care voiau să îmi vorbească înainte şi după încoronare. Aveam un program foarte precis pentru tot ce urma să se întâmple. Când am dat cu ochii de primul-ministru, am fost convins că este o sosie foarte talentată, dar vocea şi buletinul – chiar i-am solicitat buletinul şi mi l-a prezentat fără nicio opoziţie, însă cu o uşoră grimasă de nedumerire – m-au contrazis flagrant. Parcă cineva m-ar fi lovit în moalele capului şi lumea începea să se răstoarne, să se tâmpească sau nu mai ştiu ce.

Când m-am văzut şi cu coroană pe cap şi salutat cu tot ceremonialul de către armată, am renunţat să mă mai mir, încercând să mă acomodez cu ceea ce părea să fie noua mea postură, noua mea viaţă.

Sunt rege, e un fapt. S-a petrecut fără concursul meu, nici în vis nu mi-am dorit vreodată asta. Poate doar când eram copil, dar care copil nu s-a visat măcar o dată stăpân peste lume?

Mă verific pentru conformitate cu ceea ce ştiam despre mine. Sunt tot eu. În hainele acestea străine îmi simt muşchii, oasele, pielea. Părul e aşa cum mi-l ştiu. Îmi privesc mâinile şi le recunosc, cu unghiile tăiate aleator şi în grabă. Gândurile îmi sunt familiare, mai puţin cele care încearcă să-mi între în cap de câteva ore, de când durează… încoronarea mea.

Trebuie să mă obişnuiesc cu noua mea viaţă, cu noua piele. Sunt tot eu. Chiar şi convingerile religioase sunt cele pe care mi le ştiam. Nu am niciun fel de regină, fiindcă nu aveam nici înainte.

Încerc să mă gândesc la ţară şi la faptul că poate era mai bine să nu se descopere nicio legătură între mine şi familia regală. Sunt prea preocupat de problemele mele, nu mă simt în stare să le iau în cârcă pe ale unei ţări. Presimt că mă aflu în pragul unei crize existenţiale, care nu ştiu când şi cum se va isprăvi.

În stomac mi se zbuciumă un ghem nervos şi dureros. Începe să mă doară spatele de cât a trebuit să stau în picioare, în poziţie de drepţi. Simt că îmi urcă fiori spre ceafă şi capul mi-e tot mai greu şi mai mare. Nu mai pot să stau aşa. Dau să mă sprijin şi mă izbesc cu urechea de chiuveta din baie, apoi cu ceafa mă proptesc de bazinul alb din spatele meu. Piciorele-mi sunt amorţite, de nu le mai simt. Toată noaptea m-a chinuit o durere nenorocită. De burtă.

Dezlegarea ghicitorii (ianuarie)

Iată care este situaţia la „închiderea urnei” (orele 20.00). Din totalul de 20 voturi, George Coşbuc a adunat 2, Ion Creangă a primit 1, I.L. Caragiale 3, Ion Heliade Rădulescu 2 şi Vasile Voiculescu 12. În consecinţă, câştigătorul este… I.L. Caragiale, aşa cum aţi ştiut, intuit sau bănuit unii (textul prezentat de Aurel Mateescu este, într-adevăr, scris de acelaşi autor).

Preocuparea mea mai insistentă pentru Caragiale este relativ recentă. Mi-a plăcut mereu, dar n-am fost foarte curios să citesc şi altceva decât prevedeau programele şcolare. În ultima vreme mi-am schimbat acest nărav şi aşa se face că am descoperit într-o librărie volumul I.L. Cargiale, Politice, cu un studiu introductiv de V. Fanache (Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2001). Vă enumăr câteva titluri, ca să vă fac curioşi, pe cei interesaţi: Ce este „Centrul”, Rărunchii naţiunii, Între Stan şi Bran, Politică şi delicateţe, Liberalii şi conservatorii, Termitele.

Nihil sine Deo (pag. 129-133), articolul din care am citat, m-a atras fiindcă, spre ruşinea mea o spun, nu prea cunoşteam un astfel de Caragiale, decât vag, din auzite. Textul a fost scris cu prilejul unei sărbători de 10 Mai (Ziua Regalităţii şi Ziua Independeţei) – 1897 probabil. De la început până la sfârşit are acest aspect de litanie psaltică. Interesant cum critica şi dascălii fac mare caz de rebeliunea religioasă a unui Macedonski (sau a mult mai celebrilor săi confraţi Baudelaire şi Rimbaud), dar trec sub tăcere ceea ce pare să fie o credinţă în Dumnezeu aşezată şi discretă a lui Caragiale.

Notă: Folosesc prilejul ca să anunţ că mă interesează I.L. Caragiale, Opere (în 3 volume), ediţie scoasă de Academia Română în colaborare cu Editura Univers Enciclopedic. Dacă ştiţi cumva vreun anticariat sau vreo persoană de la care poate fi achiziţionată la un preţ accesibil, vă rog să îmi comunicaţi.

Călător prin Moldova

***
Lacul de acumulare de la Bicaz a fost secat. Această privelişte dezolantă a devenit antiteza unui sentiment.

***
E ironic cât de drepţi sunt brazii chiar după ce au căzut la pământ.

***
Muzică + natură: atâta inutilitate… Fie binecuvântată!!

***
Casele din Pipirig îmi amintesc de Sărărie. Iaşul îmi aminteşte de… dar există un număr limitat de nostalgii suportabile.

***
O noapte la Sihăstria, în sihăstriile muntelui, în „spărtura de lumină din inima pădurii”. Miezonoptica – o slujbă oarecum fantomatică în lumina obscură a bisericii. Se citesc, cu incantaţii bizantine, psalmi, se rostesc rugăciuni, se recită Crezul creştin. Totul conduce către o dispoziţie a sufletului, către un moment haric.

***
Zic aşa, că între prima perioadă de binecuvântare şi cea de a doua, pentru Iov este distanţă de o suferinţă. „Propăşirea” lui de la urmă nu anulează suferinţa care a curmat vremurile bune dintâi. De ce oare se vede numai averea, pardon, binecuvântarea lui Iov şi nu se observă ce a înţeles acest „păgân” sau, na, precreştin?

***
Dacă eşti ascultăreţ, Dumnezeu toarnă roaba cu bani în ograda ta. Hai să fim ascultăreţi, că am văzut că-i plină roaba.

***
Uneori numai glasul e de noi, numai vorba. Dă-le naibii de vorbării că ne sucesc minţile, ne îmbârligă privirea, ne contorsionează sufletul!

***
Mă simt bine primit la Neamţu. Şi, ca peste tot în Moldova, prezenţa istoriei mi se face mai clară, mai insistentă. Monahul-ghid e prea didactic, dar poate fi uşor eludat dacă alegi ce să auzi. Marchează totuşi un gând cheie: în mănăstire rezişti numai dacă ai vocaţie. Nimeni nu se călugăreşte din senin.

***
E întristător de multă ignoranţă arogantă. Mediocritatea noastră cică e mai sfântă. Şi nu ne încearcă deloc sentimentul ridicolului în care ne aflăm. Oare ne vor fi iertate?

***
Lacul Bicaz şi-a pierdut oglindirea. Poate că asta e tragedia.

***
O lecţie de creştinism: Voroneţ. Nu doar o lecţie de albastru inimitabil.

***
Sentimentul călătorului. Rolul nu poate fi asumat până la capăt, prea puţini ştiu să intre în pielea lui homo viator. Cinismul, mediocritatea, utilitarismul sunt adversarii frumosului şi interiorizării lui.

***
Întoarcerile acasă sunt obligatorii. A călători e un exerciţiu de imaginaţie, e un act creator, poate că e cea mai accesibilă modalitate de creaţie care s-a dat oamenilor.

(Se întâmpla prin 2004)

Maidanezul

Noaptea târziu. Crapă pietrele de frig. Şi îngheaţă inimile. Care au mai rămas. El umblă ca un somnambul, dârdâind discret. Cuşma îndesată pe ochi îi ascunde complet fruntea. Iar bărbia şi nasul le-a vârât în gulerul unui pulover găurit de molii. Din haină îi atârnă petice de blană artificială prinse de bucăţi de pânză. Umblă cu mâna puţin îndepărtată de corp. Ca şi cum ar vrea să ţină ceva la distanţă. De fapt, trage o lesă. Câinele, probabil, vine în spatele lui, ca să nu-l lovească vântul în faţă. E prudent, un câine autodidact.

Aştept. Frigul mă ia la dans, vrând nevrând. El căută în stânga şi în dreapta, de parcă ar fi pierdut ceva. Păşeşte mărunt şi apăsat. Ba nu, şchiopătează. De acolo iluzia că apasă pe fiecare pas ca şi când ar vrea să lase urme în asfalt. Cred că m-a zărit, fiindcă s-a oprit la distanţă. Sunt curios, nu ştiu de ce, să văd odată câinele.

Tuşeşte spart. Fumător, îmi spun, poate chiar tebecist. Îmi dau lacrimile de la aerul rece şi de la zăpada viscolită. Ce noapte! Ce stupid să nu fii în casă şi să mai ai şi curiozităţi idioate. Vine sau nu vine javra să o văd şi eu? Îmi suflu în pumni. Văd că are şi mănuşi, fără degete. Sau ceva care îi face degetele să arate compacte. Dar nu mă pot gândi decât la câine. Trebuie că tremură de la gerul ăsta, oricât de blănos ar fi.

S-a stins felinarul de pe stradă. Becuri ecologice sau ce or fi. El încă şovăie. S-o fi temând de mine. Şi eu mă tem de el. De-aia strâng cheile din buzunar şi mă pregătesc să le folosesc, la nevoie, ca armă. În semiîntunericul ăsta n-are de unde şti ce anume ţin eu în mână. Îmi spun că e prostesc să aştept în frigul ăsta doar ca să-mi satisfac o curiozitate ridicolă, în cele din urmă. Însă nu mă pot mişca din loc. Poate din cauza orei mă comport absurd. Dar stau, cu mintea pregătită să savureze trecerea unei potăi. Parc-ar urma să asist la parada militară.

Mi se face deodată milă de câine şi apoi, puţin, şi de stăpân. Cum să porţi câinele după tine pe frigul ăsta? Oriunde i-ar fi fost mai bine, fiindcă îşi găsea el un culcuş. Animalele dorm noaptea, nu ca oamenii. Ele păstrează ritmul care stă în firea lucrurilor. E cruzime, de-a dreptul, să scoţi un câine la plimbare în toiul nopţii pe asemenea ger.

S-au apropiat. Dar încă nu văd nimic în plus. Numai lesa care porneşte din mâna dreaptă şi se ascunde în spatele lui. În schimb, aud nişte zgomote ce seamănă cu umbletul unui patruped. Doar că mai târşâit. E şi bolnav câinele. Îşi târăşte un picior, iar nemilosul lui stăpân nici că se sinchiseşte. O fi el sărac şi fără casă, dar tot se putea opri undeva. Măcar de grija câinelui, dacă nu îi mai pasă de propria persoană. Mi se pare că aud un schelăit înfundat. Sărmanul animal!

Vine. Uite, mai are câţiva paşi până la mine. Mă străduiesc să nu-mi observe neliniştea. E prea multă imprevizibilitatea ca să nu mă tem. Dar mă şi macină curiozitatea. Îmi urcă un nod în gât. De atâta tensiune, aproape că îmi vine să-l salut. Însă mă dumiresc repede şi iau o postură care să sugereze stăpânire de sine. Nu trebuie să-mi trădez cu niciun chip interesul pe care-l am pentru acest cuplu ciudat. L-ar putea stârni pe om în cine ştie ce fel. Nu vreau să risc.

Trag adânc aer în piept şi îmi ţin respiraţia. Trece prin faţa mea. O secundă lungă încerc să-l privesc şi să nu mă dau de gol. Nu ştiu dacă se teme ori ba, fiindcă nu se trădează deloc. În dreptul meu n-a schiţat vreun gest care să arate că ar vrea să se ferească, să-şi ia o distanţă sigură. Acum nici măcar nu mai sunt sigur că m-a văzut.

În urma lui se târăşte pe asfalt lesa goală. N-are zgardă la capăt sau altceva asemănător, ci se termină brusc, de parcă ar fi fost tăiată ori s-ar fi ros de cât a tras-o după el. Din când în când, zmuceşte cu un gest cureluşa, ca şi cum ar vrea să se facă ascultat de câine. Aş putea să jur că mi-a ajuns la urechi, nu ştiu de unde, un „cuţu-cuţu”. Ora târzie probabil că îmi joacă feste. Mintea nu mai discerne.

Se opreşte, se întoarce. Vrea să îmi arate că nu-l interesează de mine, că nu s-a speriat, cred. Aruncă ceva din mână în urmă. Apoi scutură lesa. Priveşte atent, caută în jur şi pleacă. Cureluşa îl urmează şerpuit pe caldarâm.

Nu mă pot răbda şi, după ce se îndepărtează suficient, mă reped să văd ce a aruncat. E o coajă de pâine foarte uscată. O ridic. Nu ştiu de ce. O iau cu mine. Când ajung în dreptul unei vitrine, o privesc. Are pe ea urme adânci de dinţi.

Cine a scris următorul text?

Adu-ţi din când în când aminte, omule, de clipele crunte ale primejdiei prin care a fost înaltă poruncă să treci, şi ridică laudă şi mulţumire lui Dumnezeu.
Să-ţi fie zi de mare rugăciune ziua când voia Tatălui nostru carele este în ceruri a fost să te ierte pe tine şi pe ai tăi de cea din urmă durere a lumii acesteia de jos.
Nu uita în dimineaţa zilei aceleia să zici din fundul sufletului:
Doamne! În primejdie de pieire călca piciorul meu şi tu, bunule, ai poruncit să se ridice stavilă între mine şi moarte!
Prin dese perdele de lacrimi, citiseră ai mei osânda mea şi fără să se răscoale împotrivă-ţi, dreptule judecător, plecaseră zdrobiţi frunţile la pământ, căutând un locaş de veci pentru rămăşiţele mele de lut.
Spânzurat de un fir de paianjen, un fir de nimic cu căpătâiul pierdut în tăria albastră şi luminoasă, atârnam deasupra unei înfiorătoare prăpastii, ce se deschidea, cu fundul negru fără o rază de lumină, printre colţuri de stânci sparte de izbiturile de mii de mii de ani ale trăsnetului. Şi acolo, sufletul meu, deznădăjduit, o clipă a crezut că şi el va să moară odată cu greul meu trup, şi din adânc, strigat-a către tine: Doamne, auzi-mă şi mă mântuieşte.
Şi tu m-ai auzit şi n-ai vrut pierzarea mea! Ţi-ai aplecat ochiul asupra robului tău, şi mila ta a poruncit firului de paianjen să nu se rupă, şi acel de nimic fir aproape nevăzut a fost odgonul meu de scăpare!
Mulţumescu-ţi! Nihil sine Deo!

Răspunsul corect îl voi divulga peste o săptămână.

Cărţi proaspete (1)

Eveniment îndelung aşteptat, îndelung pregătit, îndelung anticipat, îndelung spionat (şi alte îndelung-iri), lansarea Istoriei critice a literaturii române s-a petrecut la Gaudeamus-ul din toamnă. Nicolae Manolescu a decis să colaboreze cu Editura Paralela 45 pentru această apariţie. Profesorii de română au bibliografie suplimentară atât de parcurs, cât şi de recomandat. Cred că va fi interesant de văzut ce face şi desface la bătrâneţe d-l Manolescu. Când îmi fac curaj (financiar) plănuiesc să o achiziţionez.

Rămân aproape de literatură, dacă de aici am început, şi semnalez o carte care se potriveşte în biblioteca absolvenţilor sau studenţilor la Litere, măcar pentru titlul ei: Mieke Bal, Naratologia. Din păcate, cartea e destul de scumpă. Volumul face pereche bună cu Dicţionarul de naratologie (Gerald A. Prince) apărut la aceeaşi editură în urmă cu vreo cinci ani.

După toate aparenţele, proprietarii Editurii Cartier dispun de resurse finaciare şi umane consistente, fiindcă păşesc în direcţii dintre cele mai curajoase. Cum altfel ar putea fi catalogată aventura publicării unor teoreticieni ai literaturii care se ştie că au un public destul de restrâns? Dintre cărţile lui Roland Barthes au fost traduse de către editura din Chişinău mai multe titluri : 1. Gradul zero al scriitorii. Fragmente dintr-un discurs de îndrăgostit; 2. Plăcerea textului. Roland Barthes despre Roland Barthes. Lecţia; 3. Eseuri critice; 4. Incidente; 5. Imperiul semnelor. O singură reeditare (din câte am văzut), în rest traduceri noi.

Tot Editura Cartier a publicat André Gide, Jurnal. E vorba numai de primul volum dintre cele patru preconizate şi care urmează să conţină prima traducere integrală în limba română a celebrului jurnal. Mai există o ediţie publicată de Univers, în 1970, dar aceasta conţinea numai fragmente.

Traducătorii şi editorii cred că se pot bucura că Umberto Eco a mai produs o carte care li se adresează în primul rând: A spune cam acelaşi lucru. Experienţe de traducere. Săptămâna asta e şi la reducere pe site-ul editurii.

Iată o carte ce a cunoscut un real succes de librărie (dar nu numai) şi care nu aparţine unui personaj celebru, nici unui scriitor descoperit peste noapte, ci unui… cafegiu. Gheorghe Florescu a învăţat meserie pe stil vechi, stând în preajma unui cafegiu armean, de la care a furat meşteşugul. Cafeaua, ca orice produs mai distins, a atras, în vremea comunismului, o seamă de oameni din elita culturală a Bucureştiului, dar şi din elita puterii comuniste. Confesiunile unui cafegiu este o carte pentru cei interesaţi de istoria recentă, de atmosfera ultimilor treizeci de ani de comunism (oficial) sau pentru curioşi în general.

Ce-ar putea să conţină oare o carte precum cea scrisă de Voicu şi Mălina Bogdan: The Values of Romanians? Ce fel de values do we value? Ar putea fi folosit ca volum de cimilituri la întâlniri amicale sau la cercuri de discuţii pe diverse teme umaniste.  Mă întreb dacă ceva din cartea asta se regăseşte în cea de mai înainte şi invers. Nu pentru că aş fi moralist, ci pentru că sunt curios cum stă practica pe lângă teorie… în bibliotecă.

Mireasma cafelei e plăcută, aşa că hai să ne întoarcem puţin. Florentin Popescu – preocupat de biografia lui V. Voiculescu, dar şi de Orient – a publicat la Editura Do-Minor, Bucureştii cafenelelor literare. Cartea asta vine, probabil, în continuarea alteia: Cafeneaua literară şi boema din România de la începuturi până în prezent (titlu care parodiază – nu ştiu dacă voluntar – Istoria... lui Călinescu). şi aş merge mai în urmă la O istorie anecdotică a literaturii române (publicată în 1995). Revenind însă la Bucureştii…, trebuie spus că fotografiile folosite în carte sunt cu greu inteligibile, calitatea execrabilă datorându-se probabil tipografiei. E păcat că o carte care ar trebui să redeşptepte miresmele boemei (sau fie şi miesmele ei) a estompat unul dintre stimulii cei mai puternici.

Dacă aş mai lucra la anticariat, aş avea o veste bună pentru o parte dintre studenţii de la litere. S-a reeditat Vintilă Horia, Dumnezeu S-a născut în exil. Pentru această carte, autorul a primit Premiul Goncourt (unul cu multe scandaluri încă de pe atunci – 1960), dar l-a returnat ulterior. Preţul e însă unul care ai zice că a fost indexat cu rata aştepării cărţii pe piaţă. Cu toate acestea, sper ca Editura Art să completeze trilogia exilului și cu celelalte două titluri: Cavelerul resemnării, respectiv Salvarea de ostrogoţi (Prigoniţi-l pe Boeţiu).

Matematicianul recidivează în literatură. Bogdan Suceavă, matematician cu o carieră internaţională, scrie proză şi scrie bine. Am citit Venea din timpul diez, roman despre „nebunie şi inadecvare la realitate” (cum zice autorul), situat în vecinătatea realismului magic. O adevărată invazie de secte dă de furcă serviciilor secrete româneşti, ce trebuie să cunoască tot despre fiecare. O lume şuie, o atmosferă la limita dintre vis şi realitate, peste care se aude însă un hohot de râs ironic. Sunt parodiate teoriile protocroniste, sunt parodiate personaje cu aspiraţii mesianice. ştefan cel Mare însuşi este personaj. Deşi orice scriitor poate să şi rateze o carte, deocamdată îmi păstrez interesul treaz până la o viitoare lectură a romanului Vincent nemuritorul.

Ioan Stanomir – Spiritul conservator. Dacă aş fi ştiut de cartea asta, poate chiar mă străduiam să o citesc în preajma alegerilor. Cine ştie, dacă înţelegeam pentru zilele de acum? Din puţinul văzut la o frunzărire în librărie, mi s-a făcut clar că nu puteam stabili însă o relaţie directă între conservatorii de atunci şi cei de acum. Dar asta presupun că bănuiaţi şi dumneavoastră.

Aţi auzit de Leonte Răutu? E personajul acela care se afla în anturajul Anei Pauker şi care se ocupa de Direcţia de Propagandă a PMR. Evreu şcolit prin „atelierele” sovietice şi, se spune, artizanul implenentării modelului sovietic în România. Cristian Vasile şi Vladimir Tismăneanu s-au ocupat de el, dedicându-i o adevărată monografie: Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului.  Sunt convins că e o lectură fascinantă nu doar pentru cei care vor să afle cum a fost, dar şi pentru amatorii de romane poliţiste sau de aventuri.

Unii s-au pus să citească (nu doar să conteste pe nevăzute) Raportul Tismăneanu. Iar criticile le-au adunat într-o carte: Iluzia anticomunismului (lecturi critice ale Raportului Tismăneanu). Alo, nenea CVT, aşa se face, nu se urlă şi fluieră în Parlament, că alea-s deprinderi de la grădi’.

Graţian Cormoş – Femei în infernul concentraţionar din România. [Din păcate, site-ul Editurii Casa Cărţii de Știință nu poate  fi mai specific de atâta.] Poate că totuşi, memoria noastră colectivă va fi încet, încet exorcizată de către aceşti oameni care, în ciuda dezinteresului aproape total al publicului larg, continuă o muncă dificilă şi, aparent, fără rost. S-ar putea să fie şi o modă, fiindcă trebuie să studiezi ceva ca să-ţi iei doctoratul, să te faci conf. etc. Dar poate că e mai mult de atât.

Cândva aş fi fost deosebit de nerăbdător să iau în mână, chiar să dau banii pe Memoriile lui Bartolomeu V. Anania. Acum nici măcar nu mai îndrăznesc să cred că n-au fost falsificate. Dacă apăreau post-mortem, era puţin altfel, poate că mai puteau stârni curiozitatea. E posibil să n-am dreptate. Abia aştept să fiu contrazis, iar Anania să fi fost atât de sincer încât să uimească toată creştinătatea românească. Ceea ce mai îndulceşte totuşi atmosfera, este faptul că Teodor Baconski zice de bine despre carte.

Matei Bejenaru oferă un instrument util fotografilor amatori (care n-au orgoliul că ştiu tot ce e de ştiut, desigur): Introducere în fotografie. Ghidul fotografului amator. Nu e o apariţie chiar recentă (în plus, e la ediţia a II-a), dar acum am văzut eu cartea în raft. A fost scrisă pentru utilizatorii de aparate digitale.

Abia în urmă cu câteva săptămâni am aflat că seria Left Behind a fost tradusă în România de Editura Rao (începând încă de prin 2002). Chiar n-aveam idee, nici nu mă interesa. Dar chestiunea merită menţionată măcar pentru succesul financiar înregistrat în SUA. Dacă vă uitaţi pe site-ul Left Behind, veţi vedea o mulţime de lucruri de mirare… Tot ce îmi amintesc legat de acest subiect e că, în urmă cu vreo 15 ani, după 2-3 filme din serie, am adormit foarte înspăimântat şi câteva zile trăiam cu groaza răpirii. Pentru unii filmul a devenit normă a interpretării semnelor sfârşitului.

Trezi iezi (de poveste)

A fost o dată (iar nu odată) o capră foarte lăptoasă, care avea trei iezi dezgheţaţi. Pe cel mare îl chema Pesedel, pe cel mijlociu Pedelel, iar pe cel mic Pecel. De fapt, acestea erau numele pe care le foloseau doar de o vreme, fiindcă acum lucrau sub acoperire. În trecut, fiecare dintre ei purtase alt nume şi avusese altă faimă prin pădure. Schimbarea se produsese nu atât de teama lupului cât pentru a năuci turma de bovine (mai precis boi şi vaci) ce păştea într-o poiană şi care furniza cu religiozitate lapte, carne şi mâncare gata rumegată pentru familia caprei. Care capră se cam făcuse ea stăpână peste întreaga moştenire forestieră, peste păşunile din orice poiană, peste stâncile ce foloseau ca turnuri de observaţie şi peste animalele pădurii.

Spre deosebire de personajul pe care-l ştiţi şi dumneavoastră din poveste, acest exemplar caprin dobândise mare influenţă în codru, încât nu prea mai purta frica lupului. Ieduţii ei de suflet aveau fiecare imunitate zootehnică garantată prin Legea Junglei adaptată la clima temperată (unde adăstau). Ba chiar, în generozitatea ei, muma s-a mai oferit să înfieze şi alţi iezi, rămaşi fără părinţi şi într-o criză identitară acută, precum: Penelel sau Udemerel.

Ce spun eu sunt mai mult zvonuri care se şuşotesc între două guri de apă băute din pârâul ce străbate pădurea sau îţi mai vin pe la urechi odată cu zgomotul de crengi rupte. Pe capră nimeni n-a văzut-o cu adevărat, dar ştie toată lumea că îşi hrăneşte odraselele cu devotament monoparental, că le apără şi că le caută în coarne ca să le ghicească viitorul. Casa ei este un fel de vizuină conspirativă de lux, care odinioară aparţinuse unui mare ban ce stăpânea pădurea. Dar adevărul este că nimeni nu ştia exact unde se află spaţiul locativ cu pricina, fiindcă iezii fuseseră văzuţi intrând sau ieşind prin diferite locuri din pădure.

Cu toate acestea, lupul cel viclean reuşi să ia urma iezişorilor zglobii şi-ntr-o bună zi se înfăţişă la uşă cu un braţ de dosare groase. Văzând pruncii caprei una ca asta, îşi închipuiră că e mama lor care le aduce, cum promisese, arborele genealogic plivit atent de buruieni şi deparazitat de licheni, muşchi sau vâsc. Îndeosebi cei doi mai mari, care aşteptau de multă vreme toate astea, se repeziră cu încântare să deschidă uşa metalică şi să concedieze corbii ce croncăneau a nenorocire. Dară cel mic, care poate că mai dăduse peste vreo umbră de lup sau moştenise o formă de nevroză freudiană ce îl făcea extrem de anxios, îi avertiză să nu care cumva să se lase cuprinşi de entuziasme şi sentimentalisme. Şi behăi de să-l audă şi musafirul nepoftit că mamă-sa n-ar fi cărat niciodată toată arhiva în spinare, ci şi-ar fi trimis slujitorii credincioşi să aducă filă cu filă, pe neobservate.

Atunci ăi mari se mirară de inteligenţa politică şi administrativă a celui de-al treilea, astfel că big-brother se declară frate de cruce cu mezinul (asta pentru că, în lipsa unui test de paternitate elocvent, ei cam suspectau că n-ar fi tocmai fraţi buni, fiindcă nu semănau: unul era alb, celălalt bălţat, iar al treilea maroniu negricios).

Cum-necum, lupul îi vrăji după ce îşi înmuie limba în lapte de junincă şi se tăvăli în iarba proaspăt rumegată. Cred că vigilenţa iezilor cam slăbise şi fiindcă îi rodea o foame de şi-ar fi mâncat grăsimile de pe labe, dacă ar fi avut, dar fiind făpturi copitate, cel mult puteau să-şi roadă cele două unghii mari, de la fiecare din cele patru picioare.

Lupul îi înşfăcă foarte încântat şi începu să-i molfăie. Dar curând rămase tare descumpănit, pentru că nu ştia unde să le caute capul, ca să-i poată devora fără să se simtă în pericol. Pesemne că iezişorii se îngrăşaseră din cale afară, datorită sedentarismului şi din princina generozităţii nătânge a bovinelor, încât erau complet dodoloţi. Plus că se dovedeau şi cam aţoşi la mestecat. Aşa că lupul îi lăsă în diformitatea lor inapetisantă şi se aruncă singur într-o groapă unde ştia că se află o capcană, sperând să-şi spintece jugulara în cădere. Din fericire, tocmai se iscase un incendiu (pare-se că a fost vorba de o mână criminală). Aşa că lupul nostru avea toate şansele să încheie onorabil şi sigur socotelile cu viaţa. Dar când credea că e pe cale să-şi dea obştescul sfârşit, cineva îl apucă de ceafă cu hotărâre şi îl trânti într-un butoi cu apă. Apoi nu-şi mai aminti nimic până ce se trezi în casa caprei, stând la pat şi cu un hartan de viţel dinainte.

Făgăduindu-i acelaşi meniu pentru mulţi ani în şir, plus încă nenumărate bonusuri (cum ar fi privilegiul de a vâna fără restricţii în orice sezon), capra îşi asigură loialitatea şi serviciile lupului reeducat. Din acea zi, în pădure se instaură pacea. Doar bovinele nu pricepeau de ce poiana lor era tot mai mică, iar ele tot mai slabe şi tot mai puţine.

Mare zarvă se stârni în codri tocmai când lucrurile păreau să meargă ca unse. Pesedel şi cu Pedelel se încăierară din senin şi o ţinură într-un război precum feţi-frumoşii cu zmeii. Bag samă că ăl mijlociu (adică Pedelel) luase steroizi, că făcea cam ce voia cu ceilalţi doi şi cu frăţia lor de cruce. Capra era însă tare mândră, deşi în unele nopţi se zice că se auzea cum îşi roade copitele şi vorbeşte singură. Dar asta se poate să i se tragă de la modul de viaţă. Mândria ei venea, spun unii, din aceea că indiferent cine ar fi câştigat, tot copiii săi erau. Ba mai mult, după câteva nopţi în care toată pădurea vuia ca de furtună (cu toate că nu se clătina nicio crenguţă), iar luminile la casa caprei rămaseră aprinse (încât ciorile năvăliră sperând că-i priveghi), capra instală între doi stejari multiseculari un jeţ uriaş. Cât să-i încapă pe toţi cei trei copilaşi plini de osânză. Numi această găselniţă guvern. Pesedel se tologi în stânga, Pecel se lăfăia în mijloc, iar Pedelel îşi alese strategic un loc de centru-dreapta.

Nu-i deloc frumos să pleci urechea la bârfele pădurii, dar povestea trebuie să dea seama de toate cele întâmplate. Peremel, unul dintre copiii caprei, fu dezmoştenit. Se zvoneşte că ar fi fost născut prin fertilizare în vitro. Poate capra dezvoltase un sindrom de respingere faţă de progenitura sa mai artificială. Ce se ştie e că unele dintre bovine erau tare ataşate sentimental de acest fiu renegat. Celelalte însă îl socoteau dus cu sorcova şi, periodic, îl luau în coarne şi-l aruncau ba în pârâu, ba într-o baligă proaspătă, ba măturau cu el cărările pădurii. E foarte posibil ca toate astea să fi ucis în capră sentimentul matern şi monoparental totodată. Mângâindu-şi bărbuţa, între două năglabe de fân, şi-o fi zis că laboratorul i-a defectat zigotul, altfel n-ar fi fost ea în stare să aducă pe lume asemenea nărod. Ca să mulţumească pe toată lumea şi să aibă şi conştiinţa împăcată, îl trimise pe Peremel într-o altă casă, departe de frenezia pădurii, iar de acolo îl arăta din când în când celoralţi trei iezişori ori de câte ori nu erau cuminţi. Aşa se face că ei nu mai ieşeau din cuvântul caprei, de teama consecinţelor nefaste.