Postat de: Teofil Stanciu | 29/12/2008

Întâlnirile mele cu C.S. Lewis

Pentru cititorul de limbă română, C.S. Lewis este o apariţie post-decembristă. Prima carte tradusă a fost Creştinismul redus la esenţe (SMR, 1991). La sfârşitul anului şcolar 1994-1995 m-am ales şi eu cu o „menţiune”. Diru’ mi-a dat două cărţi: Credinţa adevărată de Iosif Ţon şi Creştinismul redus la esenţe. Pe cea dintâi am răsfoit-o, dar n-am mai citit-o niciodată. Pe cea din urmă m-am încăpăţânat să o duc la capăt – deşi erau multe lucruri pe care nu le înţelegeam prea bine – cu creionul în mână. Acele săptămâni dintr-o vacanţă de vară petrecută la ţară, cu destul de puţin timp pentru „distracţii” intelectuale, mi-a rămas ca moment de referinţă. Era prima întâlnire cu un autor tonic, foarte inteligent, iscoditor, convigător şi… nonconformist. Unele dintre întrebările la care căpătam, de obicei, răspunsuri bălmăjite sau standardizate (în cazul în care nu mi se interzicea să mă întreb) şi-au găsit atunci desluşiri coerente şi revelatoare de-a dreptul.

Au mai trecut câţiva ani până să ajung (de data asta datorită profului de fizică) la următoarea lectură din autorul irlandez: Scrisorile lui Zgândărilă. Scrisorile unui drac bătrân către un drac tânăr (traducere de Mirela Rădoi, Ed. Logos, 1993). Titlul a fost, cu siguranţă, şocant. Nici nu ştiam foarte bine dacă e indicat să pun mâna, la propriu, pe o asemenea carte sau nu. Cred că acesta şi fusese unul dintre motivele pentru care, deşi văzusem adesea cartea în biblioteca IBEO sau la vânzătorii ambulanţi, am îndrăznit să mi-o cumpăr abia după ce am primit un imbold de la o persoană de încredere. Cartea s-a dovedit dificilă, din pricina densităţii. Ideile pe care le cuprindea aveau de-a face cu viaţa mea, propuneau o perspectivă inedită ce reclama schimbări. Din când în când recitesc fragmente.

Mare mi-a fost surpriza când, pe o tarabă dintr-un gang celebru pe atunci în Oradea, am văzut prin 1998, un volum ce cuprindea trei cărţi ale lui C.S. Lewis: Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii (traducere de Sorin Mărculescu, Ed. Humanitas, 1997). Curând mi-am făcut-o cadou (costa aproape 40.000) din primele burse de student. Cartea a început repede să circule şi pe la colegii de facultate, interesaţi (ca şi mine de altfel) mai mult de titlul din mijloc decât de celelalte două. Şi socot că n-a fost rău că s-a întâmplat aşa. Încă mai am exemplarul respectiv, subliniat şi răssubliniat, citit şi recitit. Din nou, lectură încântătoare, idei pătrunzătoare, dificultăţi de înţelegere, confruntări cu mici revelaţii despre propria persoană. Ca şi în cazul Scrisorilor, am trăit sentimentul că multe lucruri, pe care le ştiam eu oarecum, sunt puse de autor la locul lor, sunt aranjate în ordinea cuvenită şi sunt numite pe numele lor adevărat. Am fost contrariat că mila e cea mai înaltă formă de iubire, că e dificil de acceptat o iubire dezinteresată pentru că nu ţine cont de propriile atuuri cu care am vrea să ne facem iubiţi. Fiecare lectură din acest autor fusese până acum o confruntare în care, surpriză!, nu trebuia să-mi las creierul acasă, ci dimpotrivă, să-l întrebuinţez serios.

Tot în anii studenţiei am găsit în bibliotecă o carte ciudată: Between Heaven and Hell de Peter Kreeft. E o discuţie imaginară, care, chipurile, s-ar fi desfăşurat pe data de 22 noiembrie 1963, la scurt timp după decesul celor trei oameni celebri care s-au stins în aceeaşi zi: C.S. Lewis (teist), Aldous Huxley (panteist) şi J.F. Kenedy (umanist). Iniţial am avut impresia că respectiva discuţie chiar avusese loc, însă am aflat repede, oarecum decepţionat, că e doar închipuită. Consecinţa e că, deşi am citit-o parţial, nu-mi mai amintesc mai nimic din carte. Mi-a rămas în minte titlul ei, fiindcă stabileşte un reper temporal foarte uşor de reţinut al vieţii apologetului creştin.

Pe la sfârşitul anului 2005 m-am delectat, călătorind cu trenul între Cluj şi Oradea, cu argumentaţia din Desfiinţarea omului (traducere de Petruţa-Oana Năiduţ, Ed. Humanitas, 2004). Plecând de la un banal manual de limba engleză (Cartea verde), autorul dă o replică viguroasă concepţiei care contestă existenţa obiectivă a frumosului şi care situează această categorie exclusiv în subiectivitatea privitorului. Se pare, după cum mărturiseşte într-o scrisoare, că aceasta i-a rămas cea mai dragă, dintre toate scrierile proprii (cel puţin până prin anii ’50). Am auzit contestatari ai acestei cărţi care s-au revoltat instantaneu când au citit despre calea Tao. N-am ce să răspund decât că e o revoltă stupidă şi complet lipsită de substanţă.

Humanitas a continuat surprizele plăcute cu Treburi cereşti, în două volume (traducere de Mirela Adăscăliţei, Ed. Humanitas, 2005). A fost cu totul neaşteptat ca o asemenea carte să intre în vederile unei edituri laice (dar colecţia „Înţelepciune şi credinţă” a oferit destule motive de uimire – vezi Simone Weil, Gustave Thibon, Paul Evdokimov, Thomas Merton). Cele două volume care adună fragmente din mai multe scrieri (traduse ori nu – încă) ale lui Lewis, organizate calendaristic, se pretează lecturii de tip „meditaţii zilnice”, oferind cititorului momente de delectare, mostre de umor, perspective inedite asupra lucrurilor considerate certe, dar şi pricini de analiză, de atentă chibzuială. Autorul vorbeşte despre pericolele care-l pândesc pe teolog, dar şi pe mirean, despre riscurile umorului, dar şi despre cele ale seriozităţii excesive. Îmi permit să spun că riscul în a-l citi pe C.S. Lewis este să-ţi placă foarte mult, să-l apreciezi, să memorezi citate, dar să nu iei mai nimic în serios.

Nu din aceeaşi categorie fac parte şi nişte oameni care se fălesc cu creştinismul lor şi care se pretind apărătorii adevăratei credinţe împotriva influenţelor demonice. Aceştia au puricat cu atenţie scrierile lui Lewis şi au ajuns la concluzia că sunt periculoase. Dacă veţi căuta (nu foarte mult), veţi găsi site-uri care se ocupă de această chestiune. E imposibil de susţinut infailibilitatea unor scrieri, altele decât Scriptura, dar spectacolul căutării nodului demoniac în papura ficţiunii e pur şi simplu grotesc. Însă „demascatorii” satanismului au marele argument că fac acest lucru în acord cu Biblia!

După apariţia cărţilor lui Tolkien, am aflat şi despre prietenia celor doi autori, apoi despre Inklings. Am descoperit apoi că Robert Lazu şi Virgil Nemoianu au scris despre Stăpânul inelelor şi despre universul imaginat de autorul trilogiei. Mă întrebam dacă există cineva interesat şi de Lewis. Aşa am ajuns la cartea coordonată de doamna Rodica Albu, conferenţiar la Al. I. Cuza” din Iaşi: Inklings. Litera şi spiritul (Ed. Universităţii Al.I. Cuza, 2004). Volumul conţine articole despre C.S. Lewis, J.R.R. Tolkien, Charles Williams şi Owen Barfield, precum şi fragmente din scrierile acestora. Dacă doriţi să lecturaţi Desfiinţarea omului într-o altă traducere (decât cea de la Humanitas), s-ar putea să aveţi curând ocazia, deoarece cartea de la Iaşi se pare că a fost programată pentru o reeditare.

Cronicile din Narnia au devenit celebre relativ recent, datorită celor două ecranizări realizate până acum. Nu mă pot întoarce în timp şi să le citesc prin ochii copilului. Nu ştiu dacă şi în ce fel mi-ar fi plăcut pe la 12 ani, să zicem. Aşa că nu-mi rămâne decât să le laud ca cititor matur, care a descoperit în ele numeroase trimiteri, simboluri, virtuţi umane (şi creştine). Şi să le socot formatoare de caracter. Cu aceste scrieri am o legătură mai aparte, anticariatul la care am lucrat timp de trei ani în Oradea se chema, din pricina lor, Narnia. Metaforic vorbind, sunt dintre cei care au lucrat… în Narnia.

Venind pe firul cronologic al întâlnirilor personale cu Lewis ajung la A Grief Observed, prima carte citită în limba autorului. Publicată inţial sub pseudonim, este o mărturisire lucidă, onestă, a suferinţei pricinuite de moarte soţiei sale, Joy. Poate că ţine doar de factorii care mi-au modelat subiectivitatea, dar am admirat foarte tare curajul cu care îşi examinează viaţa (un om trecut de şaizeci de ani), îşi demască iluzii sau îşi revizuieşte convingeri. Fără a ieşi din cadrul creştinismului, Lewis îşi confruntă făţiş nenorocirea, nu se menajează deloc, nu se preface mai spiritual decât este în faţa lui Dumnezeu. Dimpotrivă, denunţă orice pseudo-credinţă, orice nu se dovedeşte trainic în caracterul său la trecerea prin criză. Îmi aduce aminte de Iov.

Cea mai recentă lectură a fost Surprins de bucurie (traducere de Emanuel Conţac, Ed. Humanitas, 2008). Mai întâi ţin să-l felicit pe traducător care a reuşit să pună cartea într-o limbă română aleasă, cursivă, nuanţată şi foarte expresivă. Foarte numeroase note ale traducătorului, dar şi utile pentru înţelegerea textului.

Şi aici, ca şi în alte părţi, Lewis reuşeşte să păstreze echilibrul între a miza întotdeauna consistent pe inteligenţă şi a nu miza niciodată totul pe inteligenţă. E unul dintre autorii (puţini am întâlnit eu) care iluminează mintea, dar fără a sacrifica incomunicabilul tainei. Creştinismul are taine pe care destui teologi de ocazie le abrogă dintr-un verset sau cu o replică fumată. Dar aici nu e cazul. La fel ca la Chesterton, există un respect al lucrurilor în realitatea lor, o disciplină a minţii care nu permite ocultarea adevărului creştin de dragul propriului bagaj de idei religioase.

Văzând că amintirea bucuriei îl conduce până către cele mai timpurii amintiri, n-am putut să nu mă gândesc la mijloacele psihanalizei. Lewis evită cu eleganţă orice tribut plătit metodei lui Freud şi Jung. De altfel, după cum mărturiseşte în carte, nu este prea încântat de introspecţii, care aveau, pentru el, ceva narcisist. Nici jurnalele nu îi par decât nişte năravuri „neghioabe şi cronofage”, motivând că e practic imposibil cuiva să surprindă esenţialul unei experienţe chiar în momentul în care o trăieşte. Toate acestea nu înseamnă că psihanaliştii n-ar găsi material de studiu. Ba din contră, aş zice, ţinând cont de relaţia complicată cu tatăl său şi de faptul că mama lui Lewis a murit când viitorul autor era la o vârstă fragedă. Nu m-ar surprinde deloc dacă domnul Vasile Dem. Zamfirescu ar trânti cartea pe divanul „Dilematecii” şi ar ajunge la concluzia că, în realitate, convertirea lui Jack (cum îi spuneau prietenii) a fost efectul unei nevroze.

Traseul pe care autorul îşi urmăreşte licăririle bucuriei nu este totdeauna uşor de urmărit. Din loc în loc, sunt presărate observaţii care, chiar şi în afara contextului specific, îşi păstrează valabilitatea şi acuitatea. Cred, de pildă, că această carte poate aduce destul folos părinţilor sau dascălilor care vor să îşi înţeleagă mai bine odrasla. La fel de utilă ar putea fi ca să domolească zelul celor care simt nevoia să manipuleze oamenii pentru a-i converti cu forţa.

Această autobiografie spirituală se constituie ca o redutabilă scriere apologetică, subminând din interior, cu inteligenţă, cu ironie, cu onestitate argumente fundamentale ale unora dintre luptătorii împotriva creştinismului. Spun că din interior, deoarece Lewis deja renunţase la mai multe dintre convingerile sale anterioare datorită unor demersuri exclusiv raţionale, înainte să fi ajuns la momentul propriu-zis al convertirii. Onestitatea intelectuală l-a făcut să-şi arunce mulţi dintre idolii pe care îi venera în taină. E inutil să mai repet că această onestitatea şi-a păstrat-o nealterată şi ulterior.

C.S. Lewis este un scriitor deosebit de simpatizat în anumite cercuri. Este adeseori citat. Dar trăiesc cu impresia că e folosit ca sursă de vorbe deştepte, care fac impresie bună. Un fel de unealtă de lux în mâna oricui are nevoie să astupe un gol în propria construcţie argumentativă sau vrea să se dea inteligent. Vâzând cine îl citează şi în ce contexte, înclin să cred că popularitatea autorului vine uneori tocmai din necunoşterea scrierilor sale sau dintr-o interacţiune second-hand cu ele. Fiindcă nu există nicio potrivire între acel C.S. Lewis pe care îl ştiu din cărţile sale şi anumite tipuri de mesaje în care este invocat ca autoritate.

Nădăjduiesc ca numărul celor care-l îndrăgesc pe Lewis pentru ceea ce a scris el să crească, iar al celor care-l folosesc ilicit să scadă. Chiar dacă asta ar însemna ca totalul admiratorilor actuali să se diminueze semnificativ. De fani e plină lumea, de cunoscători şi „împlinitori” ducem lipsă.

Notă: Pe 29 noiembrie s-au împlinit 110 ani de la naşterea lui C.S. Lewis, iar pe 22 noiembrie 45 de ani de la moartea lui.


Responses

  1. Nu vreau sa ma leg deloc de valoarea cartilor lui C S Lewis (din care am citit doar “Crestinismul redus la esente” partial doar, acum circa 18 ani).
    Am capatat un soi de agorafobie culturala mult timp in urma si ma simt uneori jenat cand intru in discutie cu oameni pe care ii simpatizez si care se simt foarte lejer in mijlocul unei multimi de admiratori, fani etc ai unei personalitati, a unor curente ideologico-religioase etc.
    Jena provine din faptul ca imi dau seama uneori ca agorafobia asta e doar un termen ce vrea sa cosmetizeze o figura mai urata putin a unui om orgolios, invidios chiar (adica eu).
    Masochist fiind totusi ceea ce te-as ruga e sa-mi dai un motiv macar pentru care NU ar trebui sa citesc ceva scris de C S Lewis.
    Cu stima sincera,
    Sam

  2. Mai întâi menționez că îmi zicea cineva (mai avizat) că traducerea cea nouă de la Humanitas („Creștinism pur și simplu”) e simțitor mai reușită decât „Creștinismul redus la esențe”.

    Apoi îți dau două motive pentru care să nu-l citești, dar amândouă sunt oarecum exterioare. Așa că va trebui să precizezi dacă vrei și unul care să se bazeze pe scrierile lui.

    Primul e că a devenit o modă (mai ales odată cu „Surprins de bucurie”) să citești C.S. Lewis. Chiar și Mihai Dobrovolschi îl citește.

    Al doilea, ca să se potrivească peste masochismul de care vorbești, e că riști să-ți placă😉 .

  3. aka sam

    Happy New Year!
    1.Nu-l cunosc pe Dobrovolschi dar sper sa-i ajute lectura.
    2.Am riscat si mi-a placut. De ce nu-l mai citesc? Cred ca am fost nevoit sa move on si sa-mi gasesc propria cale. Altfel ma inscriam si eu in fan-clubul lui.
    Banuiesc ca si lui i-ar fi placut sa dea startul doar celor care-l admira, pentru a nu le fura placerea drumului pana la tinta…

    • #Sam, aka thisisnotme😉 ,
      Partea cu cărarea îmi pare după cum urmează. Mai întâi, că există (în creștinism, cel puțin) o cărare comună tuturor. Pe care, după pilda lui Christos, au umblat sfinții. Această cale este numai reactualizată și reîmprospătată pentru percepția modernă de către C.S. Lewis. În sensul ăstă, nu prea ai ce să alegi altceva.
      Există apoi, desigur, calea fiecăruia, fiindcă ne trăim specific bucuriile, suferințele. E calea pe care trebuie să ne-o găsim. Aici suntem de acord.
      Ce nu înțeleg eu foarte bine e ce înseamnă to move on în acest context. Din punctul meu de vedere (după cum se vede și în text), fan-cluburile sunt plictisitoare. Dar nu pot să neg că am niște repere. Printre ele, Lewis mi se pare de neocolit.
      Mă aflu în dezacord cu tine când zici că lui C.S.L. i-ar fi plăcut să dea startul numai celor ce-l admiră. Știu sigur că avea o adevărată plăcere pentru polemică (într-o țară care are cultura disputelor) și că practica asta inclusiv cu unul dintre prietenii pe care îi aprecia mult, Owen Barfield. Se poate să nu fi înțeles neapărat foarte bine ce ai vrut să spui.

      PS: Până la urmă te „demascași”…🙂

  4. M-am demascat pentru ca oricum ma demascam deja cu portia cu fiecare comentariu pe ici pe colo.
    Datele civile sunt neimportante in afara de cazul in care exista posibilitatea unei intalniri face to face.
    Move on pentru mine e un patern as zice involuntar. Vrei nu vrei, daca n-ai fost vaccinat si ai prins microbul cautarii sensului ultim al vietii, el nu te lasa sa te opresti in fata Giocondei si sa te angajezi paznic la galerie pentru a fi vesnic in preajma ei.
    Fiecare idee frumoasa, fiecare ganditor mare pentru mine sunt impulsuri pentru a-mi cauta filonul creator cu, care a inzestrat Dumnezeu omul facandu-l dupa chipul si asemanarea Lui.
    A ma intoarce toata viata la aceleasi surse inseamna idolatrie.
    Oricine si orice poate deveni astfel un nou vitel de aur.

  5. Ca să mă păstrez în „metafora” ta. A deveni paznic la Gioconda poate fi pentru unii vocația unei vieți. E evident că nu te regăsești printre ei, iar asta nu înseamnă că ai greși.
    Dar nu se poate nega nici faptul că după ce mai afli câte ceva despre perspectivă, despre compoziție, despre proporții și filosofia medievală ai putea să revii la Gioconda și să înțelegi altceva. În acest sens, oricând e posibilă o întoarcere la un reper precedent, fără a însemna o sărăcire.

    Cantonarea în opera unui singur scriitor/gânditor poate fi patologică. La fel poate fi și peregrinarea nesfârșită. Fiecare caz cu necazurile lui. Între astea există însă multe „stări” intermediare.

  6. Îmi permit să întăresc şi aici ceea ce am mai spus cu altă ocazie: „Creştinismul redus la esenţe” mi s-a părut indigerabil când am vrut să-l citesc în anii studenţiei. Motivele aveam să le aflu abia după reluarea cărţii în traducerea Humanitas.

    Teofil, un off-topic: textele-bloc sunt greu de citit. Ar fi bine să ne mai dai câte o indentare de care să ne agăţăm. În spaţiul virtual nu se pune problema lipsei de hârtie… (deşi tu oricum nu eşti „green”)🙂

  7. Da, de la tine știam despre traducerea mai proastă, dar nu mai îmi aminteam dacă postaseși și pe blog sau fusese doar discuția de la 1 Mai (până la urmă am văzut că era și pe blogul tău acestă observație).

    Da, ai dreptate cu textele. Mulțumesc de sugestie, voi ține cont de ea.

  8. […] despre C.S. Lewis şi repet asta în dreptul lui Richard Wurmbrand: refuz să cred că dacă ar fi citit şi luat în […]

  9. […] aproape de la sine. E un fel de reflex „cultural”. Trăiesc în continuare însă cu impresia, mărturisită și cu altă ocazie, că Lewis e mai mult citat decât […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: