Bilanţ

La sfârşit de an lumea se apucă să-şi facă bilanţul activităţilor. Termenul ăsta, în sensul său tehnic, are semnificaţii contabiliceşti. El se referă la evaluarea financiară a unei activităţi. Acesta e, de fapt, şi primul motiv pentru care îmi displace. Îmi pare nefericită alăturarea asta dintre câtă viaţă s-a scurs într-un an de zile şi o evindenţă pecuniară. Puteam creşte încasările sau puteam reduce cheltuielile. Sufleteşti. Ca bilanţul să iasă cât mai fotogenic.

Următorul lucru care trebuie adus în discuţie după ce se face evalurea este, desigur, eficienţa. Am avut un an eficient, dragă? Ne-am îmbolnăvit doar de trei ori, am primit moştenire cinci perne cu pene de la bunica şi cadou zece borcane cu zacuscă. Pe plan relaţional, ne-am făcut încă doi prieteni pe scară şi trei cunoştinţe la serviciu. Spiritual am progresat cu cinci cărţi din Vechiul Testament şi cu trei virtuţi cardinale. E fain. Suntem pe plus. Am scăzut rata păcatelor vizibile cu 40%. Stăm destul de bine.

Odată scăpat în „căsuţa noastră”, sconcsul eficienţei împute tot. Suntem în stare să măsurăm orice. De la febră, la calitatea prieteniilor, de la debitul apei calde, la nivelul de generozitate. Găsim mijloace de evaluare pentru orice. Avem catastif pentru calităţi şi defecte, răboj pentru momentele de înaltă elevaţie sufletească, condică pentru înregistrat virtutea. Totul se consemnează, nimic nu trece neobservat. Altfel, la sfârşitul anului riscăm să ieşim cu minus pe inventar.

Nu vreau să insinuez că orice evaluare e imposibilă, că orice privire în urmă e inutilă. Dar consider că e fundamental ca domeniile măsurabile să fie separate cât mai net de cele nemăsurabile. Altminteri se nasc monstruozităţi.

Moralitatea evaluată după bilanţ creează farisei: asta da, asta nu, bifaţi cu mine, zece, o sută, două mii de fapte bune făcute în ascuns… Brava! Relaţiile măsurate cu rigla nu fac decât să lase în urmă o istorie aridă de „aşa da”, „aşa nu”. De pildă: ne-am certat de 237 de ori, aproape numai din cauza ta, însă eu te-am iertat de 237 de ori. Păcat că n-am reuşit să ne iertăm de 70×7 ori. Dar dacă le adunăm, oare nu ies? Ca să fim cât mai evlavioşi.

E util să-ţi socoteşti banii la sfârşit de an, ca să vezi cât de înţelept i-ai cheltuit (dacă ai avut mai mulţi). E bine să-ţi vezi planurile şi câte s-au împlinit. Nu e rău să priveşti în urmă. Dar nu cu ochiul obsesiv al rentabilităţii. Sufletul trebuie lăsat afară din evaluări prea precise. Fiindcă nu încape, scapă, are protuberanţe imprevizibile. Nici virtutea nu se cuvine măsurată. E indecent.

La fel de neplăcut poate fi bilanţul şi pentru cei care sunt preocupaţi numai de bunăstarea proprie. Dacă e să socoteşti cât ai fi putut profita şi câte ocazii ai ratat, îţi strângi Rolexul în jurul încheieturii până începe să arate tensiunea în locul orei. Şi, dacă nu-i de-ajuns, te bicuieşti cu lănţugul de aur de la gât ca autoflagelatorii din Evul Mediu.

E tare la modă evaluarea deciziilor. Interesant, dar destul de ineficient. Pe de o parte, fiindcă e foarte greu de evaluat o decizie fără a se cunoaşte implicaţiile ei pe termen lung. Pe de altă parte, fiindcă nimeni nu se cunoaşte atât de bine încât să ţină socoteala exactă a motivelor care au stat la temelia unei hotărâri. Iar în al treilea rând, pentru că nu există cauzalităţi atât de liniare pe cât ne-ar plăcea uneori.

Cred că la sfârşit de an, în loc de un bilanţ prea amănunţit şi extins peste limitele bunului-simţ, prefer rugăciunea vameşului. Prefer o ambiguitate oarecum naivă decât o precizie excesivă. Un bilanţ din care sunt uitate mai ales faptele bune şi virtuţile şi care conţine nişte concluzii relative, decente şi fără pretenţii. Aspru cu propria persoană şi blând cu toţi ceilalţi.

Iar apoi, aşa cum zice textul liturgic din noaptea de Înviere, fiecare să se bucure pe cât poate şi să treacă în Anul Nou. Cu oleacă de speranță. Că dacă stăm să ne analizăm cu exces de zel, contabiliceşte, cei mai mulţi ne-am putea secţiona aorta pentru pricini dintre cele mai nobile. Aşa că ar putea fi un prilej chiar nimerit de a ne ierta pe noi înşine.

Nu pledez pentru un acces de indulgenţă stupidă şi automăgulitoare, ci mă gândesc la cunoaşterea propriilor limite, la confruntarea cu propriile deficienţe de caracter. O necesară împăcare cu sine în urma unui rechizitoriu onest. Tocmai constat că acesta e un tip de bilanţ pe care-l găsesc just şi util.

E surprinzător că nici cu noi înşine nu mai știm să ne întâlnim fără un marketing prealabil.

Anunțuri

Întâlnirile mele cu C.S. Lewis

Pentru cititorul de limbă română, C.S. Lewis este o apariţie post-decembristă. Prima carte tradusă a fost Creştinismul redus la esenţe (SMR, 1991). La sfârşitul anului şcolar 1994-1995 m-am ales şi eu cu o „menţiune”. Diru’ mi-a dat două cărţi: Credinţa adevărată de Iosif Ţon şi Creştinismul redus la esenţe. Pe cea dintâi am răsfoit-o, dar n-am mai citit-o niciodată. Pe cea din urmă m-am încăpăţânat să o duc la capăt – deşi erau multe lucruri pe care nu le înţelegeam prea bine – cu creionul în mână. Acele săptămâni dintr-o vacanţă de vară petrecută la ţară, cu destul de puţin timp pentru „distracţii” intelectuale, mi-a rămas ca moment de referinţă. Era prima întâlnire cu un autor tonic, foarte inteligent, iscoditor, convigător şi… nonconformist. Unele dintre întrebările la care căpătam, de obicei, răspunsuri bălmăjite sau standardizate (în cazul în care nu mi se interzicea să mă întreb) şi-au găsit atunci desluşiri coerente şi revelatoare de-a dreptul.

Au mai trecut câţiva ani până să ajung (de data asta datorită profului de fizică) la următoarea lectură din autorul irlandez: Scrisorile lui Zgândărilă. Scrisorile unui drac bătrân către un drac tânăr (traducere de Mirela Rădoi, Ed. Logos, 1993). Titlul a fost, cu siguranţă, şocant. Nici nu ştiam foarte bine dacă e indicat să pun mâna, la propriu, pe o asemenea carte sau nu. Cred că acesta şi fusese unul dintre motivele pentru care, deşi văzusem adesea cartea în biblioteca IBEO sau la vânzătorii ambulanţi, am îndrăznit să mi-o cumpăr abia după ce am primit un imbold de la o persoană de încredere. Cartea s-a dovedit dificilă, din pricina densităţii. Ideile pe care le cuprindea aveau de-a face cu viaţa mea, propuneau o perspectivă inedită ce reclama schimbări. Din când în când recitesc fragmente.

Mare mi-a fost surpriza când, pe o tarabă dintr-un gang celebru pe atunci în Oradea, am văzut prin 1998, un volum ce cuprindea trei cărţi ale lui C.S. Lewis: Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii (traducere de Sorin Mărculescu, Ed. Humanitas, 1997). Curând mi-am făcut-o cadou (costa aproape 40.000) din primele burse de student. Cartea a început repede să circule şi pe la colegii de facultate, interesaţi (ca şi mine de altfel) mai mult de titlul din mijloc decât de celelalte două. Şi socot că n-a fost rău că s-a întâmplat aşa. Încă mai am exemplarul respectiv, subliniat şi răssubliniat, citit şi recitit. Din nou, lectură încântătoare, idei pătrunzătoare, dificultăţi de înţelegere, confruntări cu mici revelaţii despre propria persoană. Ca şi în cazul Scrisorilor, am trăit sentimentul că multe lucruri, pe care le ştiam eu oarecum, sunt puse de autor la locul lor, sunt aranjate în ordinea cuvenită şi sunt numite pe numele lor adevărat. Am fost contrariat că mila e cea mai înaltă formă de iubire, că e dificil de acceptat o iubire dezinteresată pentru că nu ţine cont de propriile atuuri cu care am vrea să ne facem iubiţi. Fiecare lectură din acest autor fusese până acum o confruntare în care, surpriză!, nu trebuia să-mi las creierul acasă, ci dimpotrivă, să-l întrebuinţez serios.

Tot în anii studenţiei am găsit în bibliotecă o carte ciudată: Between Heaven and Hell de Peter Kreeft. E o discuţie imaginară, care, chipurile, s-ar fi desfăşurat pe data de 22 noiembrie 1963, la scurt timp după decesul celor trei oameni celebri care s-au stins în aceeaşi zi: C.S. Lewis (teist), Aldous Huxley (panteist) şi J.F. Kenedy (umanist). Iniţial am avut impresia că respectiva discuţie chiar avusese loc, însă am aflat repede, oarecum decepţionat, că e doar închipuită. Consecinţa e că, deşi am citit-o parţial, nu-mi mai amintesc mai nimic din carte. Mi-a rămas în minte titlul ei, fiindcă stabileşte un reper temporal foarte uşor de reţinut al vieţii apologetului creştin.

Pe la sfârşitul anului 2005 m-am delectat, călătorind cu trenul între Cluj şi Oradea, cu argumentaţia din Desfiinţarea omului (traducere de Petruţa-Oana Năiduţ, Ed. Humanitas, 2004). Plecând de la un banal manual de limba engleză (Cartea verde), autorul dă o replică viguroasă concepţiei care contestă existenţa obiectivă a frumosului şi care situează această categorie exclusiv în subiectivitatea privitorului. Se pare, după cum mărturiseşte într-o scrisoare, că aceasta i-a rămas cea mai dragă, dintre toate scrierile proprii (cel puţin până prin anii ’50). Am auzit contestatari ai acestei cărţi care s-au revoltat instantaneu când au citit despre calea Tao. N-am ce să răspund decât că e o revoltă stupidă şi complet lipsită de substanţă.

Humanitas a continuat surprizele plăcute cu Treburi cereşti, în două volume (traducere de Mirela Adăscăliţei, Ed. Humanitas, 2005). A fost cu totul neaşteptat ca o asemenea carte să intre în vederile unei edituri laice (dar colecţia „Înţelepciune şi credinţă” a oferit destule motive de uimire – vezi Simone Weil, Gustave Thibon, Paul Evdokimov, Thomas Merton). Cele două volume care adună fragmente din mai multe scrieri (traduse ori nu – încă) ale lui Lewis, organizate calendaristic, se pretează lecturii de tip „meditaţii zilnice”, oferind cititorului momente de delectare, mostre de umor, perspective inedite asupra lucrurilor considerate certe, dar şi pricini de analiză, de atentă chibzuială. Autorul vorbeşte despre pericolele care-l pândesc pe teolog, dar şi pe mirean, despre riscurile umorului, dar şi despre cele ale seriozităţii excesive. Îmi permit să spun că riscul în a-l citi pe C.S. Lewis este să-ţi placă foarte mult, să-l apreciezi, să memorezi citate, dar să nu iei mai nimic în serios.

Nu din aceeaşi categorie fac parte şi nişte oameni care se fălesc cu creştinismul lor şi care se pretind apărătorii adevăratei credinţe împotriva influenţelor demonice. Aceştia au puricat cu atenţie scrierile lui Lewis şi au ajuns la concluzia că sunt periculoase. Dacă veţi căuta (nu foarte mult), veţi găsi site-uri care se ocupă de această chestiune. E imposibil de susţinut infailibilitatea unor scrieri, altele decât Scriptura, dar spectacolul căutării nodului demoniac în papura ficţiunii e pur şi simplu grotesc. Însă „demascatorii” satanismului au marele argument că fac acest lucru în acord cu Biblia!

După apariţia cărţilor lui Tolkien, am aflat şi despre prietenia celor doi autori, apoi despre Inklings. Am descoperit apoi că Robert Lazu şi Virgil Nemoianu au scris despre Stăpânul inelelor şi despre universul imaginat de autorul trilogiei. Mă întrebam dacă există cineva interesat şi de Lewis. Aşa am ajuns la cartea coordonată de doamna Rodica Albu, conferenţiar la Al. I. Cuza” din Iaşi: Inklings. Litera şi spiritul (Ed. Universităţii Al.I. Cuza, 2004). Volumul conţine articole despre C.S. Lewis, J.R.R. Tolkien, Charles Williams şi Owen Barfield, precum şi fragmente din scrierile acestora. Dacă doriţi să lecturaţi Desfiinţarea omului într-o altă traducere (decât cea de la Humanitas), s-ar putea să aveţi curând ocazia, deoarece cartea de la Iaşi se pare că a fost programată pentru o reeditare.

Cronicile din Narnia au devenit celebre relativ recent, datorită celor două ecranizări realizate până acum. Nu mă pot întoarce în timp şi să le citesc prin ochii copilului. Nu ştiu dacă şi în ce fel mi-ar fi plăcut pe la 12 ani, să zicem. Aşa că nu-mi rămâne decât să le laud ca cititor matur, care a descoperit în ele numeroase trimiteri, simboluri, virtuţi umane (şi creştine). Şi să le socot formatoare de caracter. Cu aceste scrieri am o legătură mai aparte, anticariatul la care am lucrat timp de trei ani în Oradea se chema, din pricina lor, Narnia. Metaforic vorbind, sunt dintre cei care au lucrat… în Narnia.

Venind pe firul cronologic al întâlnirilor personale cu Lewis ajung la A Grief Observed, prima carte citită în limba autorului. Publicată inţial sub pseudonim, este o mărturisire lucidă, onestă, a suferinţei pricinuite de moarte soţiei sale, Joy. Poate că ţine doar de factorii care mi-au modelat subiectivitatea, dar am admirat foarte tare curajul cu care îşi examinează viaţa (un om trecut de şaizeci de ani), îşi demască iluzii sau îşi revizuieşte convingeri. Fără a ieşi din cadrul creştinismului, Lewis îşi confruntă făţiş nenorocirea, nu se menajează deloc, nu se preface mai spiritual decât este în faţa lui Dumnezeu. Dimpotrivă, denunţă orice pseudo-credinţă, orice nu se dovedeşte trainic în caracterul său la trecerea prin criză. Îmi aduce aminte de Iov.

Cea mai recentă lectură a fost Surprins de bucurie (traducere de Emanuel Conţac, Ed. Humanitas, 2008). Mai întâi ţin să-l felicit pe traducător care a reuşit să pună cartea într-o limbă română aleasă, cursivă, nuanţată şi foarte expresivă. Foarte numeroase note ale traducătorului, dar şi utile pentru înţelegerea textului.

Şi aici, ca şi în alte părţi, Lewis reuşeşte să păstreze echilibrul între a miza întotdeauna consistent pe inteligenţă şi a nu miza niciodată totul pe inteligenţă. E unul dintre autorii (puţini am întâlnit eu) care iluminează mintea, dar fără a sacrifica incomunicabilul tainei. Creştinismul are taine pe care destui teologi de ocazie le abrogă dintr-un verset sau cu o replică fumată. Dar aici nu e cazul. La fel ca la Chesterton, există un respect al lucrurilor în realitatea lor, o disciplină a minţii care nu permite ocultarea adevărului creştin de dragul propriului bagaj de idei religioase.

Văzând că amintirea bucuriei îl conduce până către cele mai timpurii amintiri, n-am putut să nu mă gândesc la mijloacele psihanalizei. Lewis evită cu eleganţă orice tribut plătit metodei lui Freud şi Jung. De altfel, după cum mărturiseşte în carte, nu este prea încântat de introspecţii, care aveau, pentru el, ceva narcisist. Nici jurnalele nu îi par decât nişte năravuri „neghioabe şi cronofage”, motivând că e practic imposibil cuiva să surprindă esenţialul unei experienţe chiar în momentul în care o trăieşte. Toate acestea nu înseamnă că psihanaliştii n-ar găsi material de studiu. Ba din contră, aş zice, ţinând cont de relaţia complicată cu tatăl său şi de faptul că mama lui Lewis a murit când viitorul autor era la o vârstă fragedă. Nu m-ar surprinde deloc dacă domnul Vasile Dem. Zamfirescu ar trânti cartea pe divanul „Dilematecii” şi ar ajunge la concluzia că, în realitate, convertirea lui Jack (cum îi spuneau prietenii) a fost efectul unei nevroze.

Traseul pe care autorul îşi urmăreşte licăririle bucuriei nu este totdeauna uşor de urmărit. Din loc în loc, sunt presărate observaţii care, chiar şi în afara contextului specific, îşi păstrează valabilitatea şi acuitatea. Cred, de pildă, că această carte poate aduce destul folos părinţilor sau dascălilor care vor să îşi înţeleagă mai bine odrasla. La fel de utilă ar putea fi ca să domolească zelul celor care simt nevoia să manipuleze oamenii pentru a-i converti cu forţa.

Această autobiografie spirituală se constituie ca o redutabilă scriere apologetică, subminând din interior, cu inteligenţă, cu ironie, cu onestitate argumente fundamentale ale unora dintre luptătorii împotriva creştinismului. Spun că din interior, deoarece Lewis deja renunţase la mai multe dintre convingerile sale anterioare datorită unor demersuri exclusiv raţionale, înainte să fi ajuns la momentul propriu-zis al convertirii. Onestitatea intelectuală l-a făcut să-şi arunce mulţi dintre idolii pe care îi venera în taină. E inutil să mai repet că această onestitatea şi-a păstrat-o nealterată şi ulterior.

C.S. Lewis este un scriitor deosebit de simpatizat în anumite cercuri. Este adeseori citat. Dar trăiesc cu impresia că e folosit ca sursă de vorbe deştepte, care fac impresie bună. Un fel de unealtă de lux în mâna oricui are nevoie să astupe un gol în propria construcţie argumentativă sau vrea să se dea inteligent. Vâzând cine îl citează şi în ce contexte, înclin să cred că popularitatea autorului vine uneori tocmai din necunoşterea scrierilor sale sau dintr-o interacţiune second-hand cu ele. Fiindcă nu există nicio potrivire între acel C.S. Lewis pe care îl ştiu din cărţile sale şi anumite tipuri de mesaje în care este invocat ca autoritate.

Nădăjduiesc ca numărul celor care-l îndrăgesc pe Lewis pentru ceea ce a scris el să crească, iar al celor care-l folosesc ilicit să scadă. Chiar dacă asta ar însemna ca totalul admiratorilor actuali să se diminueze semnificativ. De fani e plină lumea, de cunoscători şi „împlinitori” ducem lipsă.

Notă: Pe 29 noiembrie s-au împlinit 110 ani de la naşterea lui C.S. Lewis, iar pe 22 noiembrie 45 de ani de la moartea lui.

Lecturi de sezon

Se ştie că în vacanţă nimeni nu prea are chef de „lecturi suplimentare”. Cu toate acestea, mă încumet să… aduc vorba despre nişte scrieri care se leagă de sărbătoarea Crăciunului, în mod special. Şi, precum în bancurile care au nevoie de trei reprezentaţi ai unor naţii diferite, iau şi eu un englez, un rus şi un american. Textele lor au fost scrise într-un interval de aproximativ 60 de ani. Cei trei sunt: Ch. Dickens, Dostoievski şi Frank L. Baum.

A Christmas Carol (publicată la noi sub diferite titluri: Poveste de Crăciun, Colindă de Crăciun, Un colind de Crăciun) este probabil printre cele mai cunoscute scrieri de sezon. Steinhardt notează undeva că în fiecare seară de Ajun recitea – cu emoţie – povestea lui Dickens. Ebenezer Scrooge cel avar are parte de o fericită întâlnire cu o fantomă. Dar ştiţi povestea, nu v-o repet. Iar dacă n-aţi citit-o, vă stau la dispoziţie destule surse de unde o puteţi afla (există o variantă care poate fi descărcată de pe scribd.com). Fără îndoială, datorită celebrităţii autorului, miraculoasa transformare de Crăciun a pavat drumul pentru alte miracole, care ne populează memoria culturală, preluate mai ales pe filieră cinematografică. Există o întreagă arhivă cuprinzând zeci de filme care, printre alte teme, revin mereu la ideea că în seara de Crăciun sunt posibile minuni nemaivăzute. Dar rolul fantomei lui Marley a fost preluat de mult mai vestitul, azi, Moş Crăciun, iar uneori elfii sunt cei care se ocupă de întâmplările supranaturale. De asemenea, ceea ce la Dickens apare ca învăţătură morală şi de viaţă, în prezent se cheamă „spiritul Crăciunului”. Fundamental aveam de-a face cu aceleaşi virtuţi precum generozitatea, bunăvoinţa, bucuria, dar sursa lor nu mai este pusă neapărat în relaţie cu o lume supranaturală, ci sunt extrase dintr-un umanism comercial imanent.

După ce îl urmăreşte de-a lungul parcursului său iniţiatic, Dickens îşi lasă personajul în pragul unei noi vieţi, radical diferite, anticipând atmosfera viitoarelor sărbători de Crăciun. Ficţiunea se retrage ca să lase loc unei realităţi luminate, optimiste.

Dostoievski scrie la vreo 30 de ani după Dickens o povestire (care apare în primul volum al Jurnalului de scriitor) întitulată Un băiat la bradul lui Hristos. Foarte scurtă, doar câteva pagini. Nu destăinui firul epic, fiindcă aţi rămâne fără obiectul muncii, în caz că vă gândiţi să citiţi. Dar vreau să lărgesc puţin contextul şi să-l amintesc pe Ivan Karamazov. Unul dintre lucrurile pe care el le găsea cu totul revoltătoare şi inacceptabile era suferinţa copiilor. Invocând această nedreptate, nu contesta existenţa lui Dumnezeu, ci doar refuza liniştea sufletească, armonia pe care societatea ar dobândi-o odată ce s-ar împăca senină cu ideea sacrificării celor nevinovaţi. Problema nu era, cu siguranţă, doar a lui Ivan, ci şi a autorului, fiindcă mereu apar astfel de personaje inocente condamnate să sufere umilinţe, privaţiuni, chinuri (fraţii Soniei, Kolea, Matrioşa etc.).

Odată rememorată această atitudine a lui Dostoievski, povestirea are numai de câştigat în planul semnificaţiilor. Bradul devine o metaforă a izbăvirii şi speranţei. Deznodământul propus de scriitor nu e neapărat optimist, dar e frumos. Are doza lui de tragic, însă se deschide spre lumea lui Dumnezeu. Ficţiunea reprezintă aici o modalitate de a transcende realitatea, de a privi dincolo de ea.

După alţi 30 de ani, de cealaltă parte a Atlanticului, Frank L. Baum publica Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun (am citit-o în ediţia recentă, achiziţionată cu Cotidianul). Aş numi acest volumaş: Fals tratat de mitologie modernă. Autorul îi conferă lui Moş Crăciun (mai precis Santa Claus) legitimitate mitologică. Demersul este de-a dreptul admirabil, deoarece se ocupă în detaliu de fiecare aspect, având grijă să integreze şi ce aduce modernitatea (fabrici de jucării, de pildă) într-un tot armonios cu pretinsa „preistorie” a Moşului. Puteţi afla cum de i-a venit ideea să facă jucării, cum a ajuns să le împartă, de ce călătoreşte într-o sanie cu reni, de ce vine doar într-o singură noapte pe an etc. I se atribuie până şi o etimologie fictivă, dar care „face sens” (ca să recurg la un calc amuzant) doar în limba engleză. De fapt, iniţial a fost numit Claus, dar imediat i s-a preschimbat numele în Neclaus – care înseamnă Claus al lui Necile. Această Necile e nimfa care l-a adoptat pe micuţul muritor abandonat de părinţi la marginea unei păduri.

Degeaba o căutăţi însă pe respectiva nimfă prin dicţionare mitologice. Cum degeaba aţi încerca să-i găsiţi şi pe alţi colegi de panteon precum Zurline, Ak, ryli, awgwai sau knooki, care totuşi stau fără probleme, în poveste, alături de nimfe, driade, gnomi, zâne sau demoni.

Procedeul prin care lui Moş Crăciun i se asociază o genealogie şi o istorie conceptuală este interesant, chiar dacă nu avem de-a face cu o scriere ştiinţifică. De multe ori promotorii unor noi direcţii în teologie, artă, filosofie sau societate au încercat să-şi legitimeze istoric convingerile. Aşa am ajuns să aflăm că primii creştini erau, mai ştiu eu, neoprotestanţi sau că feministele existau încă din epoca bronzului.

Povestea lui Baum e profund laicizată. Chiar luând de bune personajele mitologice inserate, acestea se poartă foarte uman şi în nişte limite ale decenţei comune. Nu se simte niciun fel de impredictibilitate, nici autoritate apăsătoare din partea lor. Există o armonie desăvârşită între nemuritori şi muritori. Cu toate că oamenii taie copacii (aflaţi în grija nimfelor), Marele Ak, stăpânul pădurilor, nu se îngrijorează şi nu ripostează. De asemenea, Crăciun (Claus, adică, înainte să devină şi Santa) are mereu cereri rezonabile şi orientate altruist. El nu poate fi corupt nici de acei demoni cărora orice muritor le cade pradă la un moment sau altul: Egoism, Invidie, Răutate, Ură şi Remuşcare (despre cel din urmă nici nu se ştie cu precizie dacă e demon sau un personaj binefăcător).

Dacă n-ar exista Lordul Lerd sau awgwaii povestea ar fi excesiv de cosmetizată, de un purism care nu mai are nici morală, din cauză că i-ar lipsi conflictul. Cum awgwaii sunt distruşi, se instalează într-adevăr o fericire fără griji, care însă e contrabalansată de realitate. Moş Crăciun este adus foarte aproape, prin grija pentru amănuntele despre care spuneam, este înfăţişat foarte credibil şi tangibil, ceea ce îl mută din Valea Râsetelor (unde locuieşte) tocmai în casele muritorilor de rând. Tot ce ţine de el devine accesibil, posibil, verosimil. Ficţiunea nu se mai opreşte, ci invadează şi colorează realitatea, se împleteşte în substanţa ei, lăsând loc fantazărilor.

Privită cu un ochi puritan şi aspru, cartea este periculoasă, fiindcă susţine o „erezie”. Dar pentru un iubitor de poveşti este numai încă una dintre nenumăratele porţi către lumea imaginaţiei. Iar sub aspectul scriiturii şi argumentării ficţionale, scrierea se prezintă onorabil. E entertaining, aşa cum şi-o dorea probabil autorul.

Mi-aş fi dorit să citesc şi J.R.R. Tolkien, Scrisori de la Moş Crăciun, însă Editura Rao a publicat o ediţie aberant de costisitoare.

Ediţii folosite:
Charles Dickens, Poveste de crăciun, traducere de Doina Topor, Bucureşti, Ed. Excelsior, 1990
F. M. Dostoievski, Jurnal de scriitor, vol. I, traducere de Adriana Nicoară, Marina Vraciu, Leonte Ivanov şi Emil Iordache, Iaşi, Ed. Polirom, 2006
Frank L. Baum, Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun, traducere de Emilia Comănici, Bucureşti, Ed. Univers, 2008.

Defectele Crăciunului

Crăciunul este creştin. Din start exclude aşadar alte religii sau alte concepţii despre viaţă, ridicându-se deasupra lor, prin faptul că pretinde a fi sărbătoarea care celebrează naşterea singurului Dumnezeu printre oameni. Discriminarea aceasta jigneşte orice altă convingere religioasă, odată cu pretenţia obiectivităţii şi veridicităţii istorice şi transcendente a faptelor prăznuite.

Crăciunul este masculin. Christos a fost un copil de parte bărbătească, deci încă o dată, supremaţia masculină a confiscat o sărbătoare. Femeia este doar Născătoare de Dumnezeu, care nici măcar nu are libertatea să se opună „voinţei divine”, ci trebuie să se declare obedientă, înfrântă (înaintea unui înger cu nume masculin). În felul acesta, Crăciunul aduce o ofensă făţişă femeii din toate timpurile. Mişcările feministe au cu siguranţă motive să conteste şi chiar să deteste această sărbătoare.

Crăciunul proclamă supremaţia familiei heterosexuale. Copilul S-a născut în familia Mariei şi a lui Iosif, nu în familia lui Iosif şi Levi sau în cea a Mariei şi Aşerei. De dragul echităţii, ar fi putut să aleagă măcar o familie monoparentală, dat fiind faptul că (zice-se) s-a născut în mod supranatural. Biblia consemnează suficient de clar că Iisus avea mamă şi tată. Mesajul implicit e că modelul respectiv reprezintă norma acceptabilă.

Crăciunul este pro-life. Fără-ndoială, militanţii împotriva avortului au regizat pasajul în care Maria acceptă – în urma unei apariţii, chipurile, supranaturale – să păstreze un copil pe care în primă fază nu părea prea convinsă că-l doreşte. Desigur că mijloacele tehnice nu prea i-ar fi permis atunci, dar sigur existau soluţii în cazul în care femeia era lăsată liberă să aleagă. Dar aceşti activişti pro-life au strecurat acolo până şi ideea că embrionul este deja o fiinţă.

Crăciunul legitimează dominaţia rasei albe. Judecând după datele pe care la avem, sunt foarte mici şansele ca Sfânta Familie să fi fost asiatică, africană sau americană. Poate să fi avut un ten mai măsliniu, specific zonei mediteraneene. Dar cu siguranţă nativii americani şi locuitorii Continentului Negru precum şi cei ai Orientului Îndepărtat au toate motivele să simtă presiunea rasei albe, care vrea să-şi adjudece această sărbătoare.

Crăciunul este un produs cultural iudeo-creştin. Europa, aflată sub influenţa nefastă a creştinismului născut în sânul iudaismului, a propagat această sărbătoare pentru a-şi extinde dominaţia politică şi economică asupra coloniilor din toată lumea. Acest „zeu” european a fost exportat tocmai pentru a impresiona populaţiile neştiutoare şi mai înapoiate din punct de vedere tehnic, consolidând astfel poziţia autoritaristă a cotropitorilor. Respectiva dominaţie continuă şi azi într-o formă mai subtilă: globalizarea comercială a Crăciunului.

Crăciunul este imperialist. Această trăsătură se desprinde din cea anterioară. E limpede în prezent dominaţia americano-europeană asupra lumii. Dar, mergând la evenimentele din trecut, în faţa Copilului evreu se spune că s-au închinat trei magi veniţi din est. Altfel spus, asiaticii sunt datori să se supună evreilor şi creştinilor care au inventat această sărbătoare. Tot ce e la răsărit de Marea Mediterană trebuie să asculte de Occident – iată mesajul subliminal care se ascunde sub fastul sărbătorii.

Crăciunul promovează inegalitatea socială. Chiar dacă se face mare tevatură că Iisus s-ar fi născut într-o iesle, ciobanii (din cauza originii lor umile) apar într-o lumină proastă: merg şi se închină unui copil. De parcă nu le era de ajuns că făceau parte dintr-o clasă exploatată, care trebuia să muncească şi în schimbul trei, în condiţii grele (dar, cel mai probabil, fără să beneficieze de sporurile aferente). Nişte aşa-zişi îngeri le dau ordine să călătorească şi să aducă ofrande unui rege. Sub masca umilinţei extreme, se ascund, iată, pretenţii monarhice. Iar cei oprimaţi, rămân oprimaţi. În plus, li se mai spune şi să se bucure, ca şi cum li s-ar face un favor. Cei din clasele exploatatoare au ştiut mereu să pozeze în binefăcători providenţiali.

Crăciunul este imoral. Deşi stă la temelia unei religii ce se pretinde fundamental morală, asupra acestei sărbători planează mai multe suspiciuni. Mai întâi, se spune despre Copil că nu ar fi avut un tată pământesc. Lucru greu de crezut, cu siguranţă. Dar să acceptăm acest fapt ca atare. Totuşi, despre Iosif, logodnicul Mariei se zice că era un evreu pios, dar care, când a aflat că logodnica lui e însărcinată, în loc să o omoare cu pietre (cum prevedea Legea Mozaică), a hotărât să ascundă adevărul. Unde mai pui că în arborele genealogic al lui Christos sunt trecuţi bărbaţi şi femei cu o moralitate cel puţin îndoielnică (David, Iuda, Rahav etc).

Crăciunul este antiumanist. Evangheliştii susţin că Maria şi Iosif n-au fost primiţi în nicio casă. Aşadar, se doreşte evidenţierea răutăţii omului, care n-ar fi vrut să-L primească pe Dumnezeu. Acest fapt nu are cum să nu se opună viziunii umaniste care proclamă, dimpotrivă, bunătatea şi aplecarea firească spre virtute a omului. Este limpede aici dorinţa de a induce anumite complexe şi false vinovăţii întregii rase umane. Aceste relatări răuvoitoare vor să prejudicieze imaginea de sine a oamenilor care, dintr-un motiv sau altul, ar putea să le dea crezare. Tipul acesta de discreditare a fiinţei umane poate genera crize grave, soldate cu dezamăgiri, depresii, acte suicidale. Totodată loveşte la temelia ideii că omul merită să fie fericit şi că poate realiza prin sine însuşi tot ceea ce îşi propune.

Crăciunul este antimaterialist. Prin aceasta se opune uneia dintre cele mai de bun-simţ filosofii de viaţă. Spiritul ştiinţific se ridică împotriva legendelor şi superstiţiilor care au ţinut oamenii robi timp de secole. Să continui să proclami asemenea idei ţine de plăcerea (inexplicabilă) de a trăi retrograd şi de a-i convinge şi pe alţii să involueze intelectual. Este un deserviciu evident adus progresului umanităţii. Toată poliloghia despre miraculoasa întrupare, despre îngeri şi stele umblătoare ţin de o vârstă a omenirii deja depăşită şi clasată definitiv. Resuscitarea acestei concepţii se explică prin nostalgia unora pentru vremurile când oamenii puteau fi speriaţi (şi, în consecinţă, controlaţi) cu viaţa de apoi şi cu pedepse pe care o Divinitate atotcunoscătoare le-ar administra.

Crăciunul instigă la violenţă. Cu siguranţă, moartea celor două mii de copii a fost mai violentă decât multe filme interzise celor mici. Asemenea lecturi nu sunt sănătoase pentru cei care reprezintă viitorul acestei lumi. Dimpotrivă, s-ar putea să le inducă idei şi comportamente agresive. De fapt, întreaga poveste este învăluită într-o atmosferă de perpetuă ameninţare. Nu e lipsit de importanţă nici faptul că cei mici nu au nicăieri vreun cuvânt de spus, ci apar numai ca personaje la cheremul adulţilor, în deplin dezacord cu orice norme legate de drepturile copiilor. Pruncii trebuie feriţi de asemenea influenţe nefaste.

Crăciunul nu ţine cont de protecţia animalelor. Indiferent că ne raportăm la relatările evangheliştilor sau la Moş Crăciun, există dovezi clare de umilire a animalelor. Se spune că Maria era însărcinată şi călătorea pe un măgăruş. Cam ce greutate trebuie să fi suportat bietul animal? Dar cămilele celor trei magi? Ca să nu mai vorbim de renii lui Moş Crăciun, care sunt obligaţi să străbată, într-o singură noapte, întreaga lume. Chiar dacă nu dăm crezare acestor poveşti, ele induc copiilor (în special) ideea că animalele sunt menite să fie la dispoziţia omului, că pot fi folosite de acesta după bunul plac.

Toate aceste defecte fac din sărbătoarea Crăciunului un eveniment incorect politic, indezirabil din punct de vedere intelectual şi inconsecvent cu valorile pe care le proclamă. Crăciunul, în însăşi esenţa sa, se opune multiculturalismului, contestă pluralismul şi afirmă ierarhii axiologice de multă vreme abrogate. Ca să reziste viitorului, probabil că va trebui pieptănat de toate hibele care l-ar putea compromite defintiv.

The Night Before Christmas

– Faptul că e târziu nu mai are nicio însemnătate. De vreo două mii de ani ne tot pregătim de sfârşitul lumii. E clar că mai târziu de atât n-a fost încă niciodată. Ceasul la care priveşti este doar ca să ne anunţe când suntem suficient de extenuaţi ca să ne culcăm. Altfel am risca să stăm treji ca proştii.
Cel mai simplu ar fi să ne depănăm acum vieţile de-a valma. Cum ni le amintim. Începem desigur cu poveştile alea pe care le spunem tuturor şi care nu mai ştim dacă ne aparţin nouă sau ni le-am însuşit prin auto-ficţionare. Pe nimeni nu interesează, important e că ieşim bine din ele.
Se spune despre Alzheimer – şi demenţă – că te face să uiţi mai întâi ceea ce s-a întâmplat recent. Memoria de scurtă durată este anihilată, mai râmân doar episoadele din ce în ce mai îndepărtate în timp. Neştiind însă că le-ai povestit deja, le tot repeţi la infinit. Până le uiţi şi pe astea. Către sfârşit devii un fel de om-legumă ce face în nădragi fără niciun avertisment. Ceva asemănător se petrece între oamenii care ajung să se cunoască foarte bine. Doar că nu se merge pe firul cronologic al evenimentelor, ci în adâncimea ticăloşiei umane. Aşa că la urmă se întâmplă să scapi mizeriile involuntar în prezenţa celuilalt şi la adresa lui.
– Ce adâncimi grăieşti!
– De fapt, voiam să povestim despre Moş Crăciun.
Și ce legătură are el cu Alzheimer-ul?
– Are, că sigur e dintre ultimele personaje care vor fi uitate. E printre bornele finale. Curând după uitarea lui vin mizeriile. Şi te trec toate în pantaloni.
– Deci rămân tata, mama şi Moş Crăciun?
– Probabil că da.
– Atunci să apărăm ultimele redute. Să le pregătim pentru asaltul viitorului asupra trecutului. Hai să vorbim despre Moş Crăciun ca să ni se înfigă mai bine în minte.
– Râzi tu, râzi, dar…
– Moş Crăciun. Mod de întrebuinţare la bătrâneţe: Se ia una bucată de individ cu palton roşu şi barbă albă (ca să păstrăm intactă mitologia recentă), se pune în malaxorul memoriei şi se amestecă bine cu toate amintirile până le dă un gust de Polul Nord. Apoi se închide cu grijă în amintiri, ca să nu scape. Periodic se mai agită să nu moară din pricina sedentarismului.
– Da. Chiar aşa se face. Ai idee de ce?
– Că te-a lovit nostalgia, eşti aproape beat…
– Nu. Uită-te la tine cum te oţărăşti ca un catâr nărăvaş. Te temi de amintirile tale. Eşti sarcastic, dar numai fiindcă nu te duce capul ce să faci cu poveştile de adormit copiii. Le doseşti pe unde poţi, deşi te calcă din urmă şi le-ai spune şi tu. Ba, stai, le spui, numai că le zeflemiseşti şi zici că i s-au întâmplat vărului tău… cum îl cheamă… Anastasie. Există? Greu de crezut… cu aşa nume. – Ţi-e frică să stai cu tine de faţă. Musai să-l aduci pe văru’ să suporte partea ruşinoasă. Nu trebuie să-ţi faci griji de Alzheimer, tu n-ai ce să-ţi aminteşti. Toate vor fi transferate către „prietenul tău imaginar”, care te va ajuta să-ţi umpli nădragii mai repede. O să fii precoce.
– Admirabilă predică. De la Moş Crăciun ni se trage?
– Ce tot ai cu el? De ce musai luptat cu Moş Crăciun? E şi el parte din mitologia modernă. Toţi avem nevoie de un om generos care să ne mulţumească măcar într-o seară pe fiecare în parte. N-o fi el foarte religios după origine, dar tot într-acolo conduce. Dacă l-ai imagina după modelul oamenilor de azi n-ai mai putea crede în el. Mereu te-ai aştepta să-ţi facă farse nasoale, să-ţi fure, în loc să-ţi aducă. Un fel de Grinch înainte de „convertire”.
Aşa că a trebuit investit cu tot ce nu suntem noi în stare să facem. E relaxant să-l ai pe Moş Crăciun. Te scuzi mai uşor şi în faţa copiilor. Laşi în grija lui prostiile altruiste. Îi mai tragi şi un spirit al Crăciunului în jur, ca o năframă neasortată. De fapt, cine ştie ce înseamnă spiritul Crăciunului?
– Pun pariu că la ora asta sigur ştii tu.
– Nu ştiu, dar cred că mi-ar plăcea să îţi aud peroraţia cinică.
– Ştiu şi eu dacă să mă încumet după ce m-ai lovit ca pe-un sac de box… Uite că nu pot să tac totuşi, dacă îmi oferi asemenea ocazie. Spiritul Crăciunului este un…. melanj… lacrimogen, patetic, dezgustător care conţine mai mult răspunsuri senile la marketingul de sezon. Toţi vor să cumperi de fapt produsele lor, pe care nu le-au putut vinde trei luni înainte. Şi atunci dă-i cu spiritul în sus şi în jos. De parcă i-ar durea pe ei în fund că tu faci vreun cadou sau nu, dar important e să prinzi ideea şi să te aprovizionezi cât pentru trei familii. Iar ăilalţi, la fel de deştepţi, te îndeamnă să fii generos cu ei, cu fundaţiile lor, cu organizaţiile lor. Poate că unii chiar îs cinstiţi acolo şi atunci bine fac: măcar aşa să ia de la ceilalţi hapsâni pentru nişte nenorociţi.
– Ca să nu mai zic de spirit în familie. Să fii mai generos, mai devreme acasă, nu? Adică să nu mai fii dobitoc, să nu-ţi mai baţi nevasta, să-ţi mai întâlneşti şi copiii, iar ei să te mai vadă la faţă, să afle dacă ai mai îmbătrânit de când v-aţi văzut ultima oară. În vară. Prefaceţi-vă că vă iubiţi. Dacă e comandă, sigur, se face, şefu’. Doar a spus la televizor. Ca şi cum s-ar putea şterge cu două pupături şi o partidă de sex tot ce nu s-a întâmplat un an întreg.
– Nu se şterge, dar e rău că măcar atunci e altfel?
– E o minciună, mai bine să-ţi vezi de viaţă ca înainte. Nu mai prosteşti lumea. Nu te mai minţi singur. Nu-ţi mai baţi joc de ceilalţi. Fii consecvent, barosane!
– De unde ştii care e minciuna? Poate că ăla care durează cât o partidă de sex – cum zici tu – ăla e adevărul. Poate că merită.
– De ce? Ca înainte de moarte, horcăind, să-l auzi pe unul văicărindu-se că nu a stat mai mult în pat sau că nu şi-a pupat mai mult familia? Cum şi-ar mai trage pumni în cap, dar a paralizat, din fericire, şi nu se mai poate mutila.
– E şi asta o realizare. Măcar nu merge pe lumea cealaltă ca bivolul.
– Iaca, Moş Crăciun, că eşti darnic şi eşti bun…
– Da. Recunoaşte că nu te-ai mai bucurat de mult cum te bucurai când ştiai că vine Moşul.
– Admirabil! Mă bucuram de braşoavele părinţilor. Ce frumos era dacă rămâneam la stadiul de mormoloc. Dacă nu mai creşteam de la trei ani încoace, ca să mai vină Moşu’.
– Admirabil ar fi dacă ai fi ştiut păstra bucuria de atunci. Gândeşte-te ce performanţă ar fi pentru unul de cinismul tău să se poată bucura fără să se cenzureze. Să fie în stare să se bucure. Ca un bolnav care se scapă în pantaloni. Fără precauţii. Vezi? Asta îmi place mie la Moş Crăciun… povestea aia în care se amestecă un soi de bucurie prostească, dar pe care am uitat-o. Nu cred că devin adulţi mai responsabili cei care au aflat de timpuriu că nu există Moş Crăciun. S-au grăbit numai părinţii să scape de dilema „morală” care-i apăsa. De parcă asta ar fi fost prioritatea vieţii lor. De parcă nici nu şi-ar mai fi minţit copiii cu altă ocazie. Gândeşte-te numai când se certau şi îţi spuneau că maică-ta a curăţat ceapă sau că a căzut pe scări de e vânătă la ochi. Dar e bine că ai scăpat de Moş Crăciun. Altfel ajungeai schizofren. Aşa, ia, ce băiet năzdrăvan şi întreg la cap te-ai făcut.
– Dacă aş fi beat acum, fie te-aş lua la bătaie că-mi judeci tu familia, fie m-aş apuca să-mi plâng nefericirea de a fi fost văduvit de bunătatea Moşului. Sau poate că m-aş scăpa să-ţi spun nişte lucruri pe care chiar le cred. Mai ştii, poate că am şi eu nişte amintiri fericite cu renii, dacă nu cu bărbosul cel bătrân. Poate că s-au băligat în faţa uşii, iar când am ieşit să-i văd, am alunecat. Şi aşa se face că am avut o vacanţă de iarnă mult mai lungă. Numai că am stat majoritatea timpului în ghips.
– Şi ce te împiedică să mă iei la pumni şi picioare?
– Moş Crăciun… că mi-a şoptit acum în ureche (de m-a umplut cu salivă) că ai fost cuminte tot anul şi meriţi un tratament omenos.
– Şi tu l-ai crezut…
– Cum era să nu-l cred? Altfel îşi scuipa şi proteza în canalul meu auditiv. E foarte convingător, te-a salvat de la o nenorocire…
– E greu să faci în pantaloni, nu? E greu să treci de ultima graniţă. E dificil să te faci odios în faţa prietenilor. Îţi spui că nu contează, că îţi permiţi, dar ţi-e ruşine. Nu-ţi place să-ţi simţi turetcii plini. Tata şi mama perforează cinismul. Dimpreună cu cei şapte ani de-acasă… când credeai în Moş Crăciun. Copilul care-l aştepta pe Moşul se jenează să devină dobitoc.
– Nu te lovesc pentru că suntem prieteni şi eu nu dau în ai mei.
– Suntem prieteni pentru că ai fost pui de om, iar nu de animal. Altfel mă sfâşiai. Nenorocita de copilărie te opreşte să nu umpli încă nădragii. Sigur că Moş Crăciun e un pretext, doar ştiu şi eu că nu e zeu. Dar bucuria de a-l vedea e unul dintre momentele despre care aproape toţi cei care au avut parte de aşa ceva îşi amintesc cu plăcere. Îşi aduc aminte că erau fericiţi. Dacă încerci să te îneci în băutură, de exemplu, ce cauţi? Să uiţi, să petreci, să fugi de lume, să te distrezi… îl cauţi, na, pe Moş Crăciun.
– Poate vreau numai să mă distrug.
– Fără motiv? Doar dacă ai fi bolnav mintal. Altfel te macină ceva. Poate o nefericire.
– Trăiesc negarea lui Moş Crăciun, cum ar veni. Halal!
– Vezi ce puţin mi-a luat să te introduc în subiect? Şi să te sâcâi cu el până la obsesie.
– Nu-mi rămâne decât să admit fabuloasa concluzie că există Moş Crăciun.
– Nu, ci să recunoşti că încă n-a murit în tine mogâldeaţa care credea în Moş Crăciun.
– Şi dacă nu recunosc?
– Atunci hai să ne îmbătăm împreună, iar pe la miezul nopţii te asigur că mergem amândoi pe trei cărări cântând „Moş Crăciun cu plete dalbe…”
– Chiar crezi? Mira-m-aş. Şi de ambiţie, acum tot n-aş face-o.
– E una dintre cele mai mari satisfacţii şi eliberări să ajungi să te contrazici singur, dar fără să suporţi consecinţe, fără poveri morale, fără implicaţii de orice fel. Însuşi cinismul tău se va hrăni din această contradicţie şi îşi va face provizii. Nu cred că ai rata aşa ceva pentru nimic în lume. Pentru cei ca tine, e una dintre cele mai rafinate torturi: să faci lucruri pentru care ulterior să te dispreţuieşti.
– Trebuie să recunosc că măcar pentru acest motiv admit că Moş Crăciun ar merita să existe.

Tristesse

liescu e trist. Ori poate că e furios. De fapt, cine ştie la ce se gândeşte? Susţine că erau nişte „dezaxaţi”, nişte „puşlamale”. Dar ei spun că, dimpotrivă, monedele cu care au aruncat spre fostul preşedinte al republicii reprezentau „arginţii lui Iuda”, ai trădătorului.

Comentând evenimentul, unii remarcau încărcătura emoţională a gestului şi lipsa lui de raţionalitate. Într-adevăr, nu e prea multă raţiune, dar e un mesaj simbolic foarte puternic. Iar simbolul nu se vrea raţional. Analiştii au greşit categoriile. Dacă cineva ar fi încercat să-l asasineze pe Iliescu sau dacă ar fi vrut să-l atace cu obiecte cu adevărat periculoase se putea discuta despre porniri iraţionale, despre răbufniri necontrolate ale unor emoţii mult timp reprimate.

Însă monedele nu puteau să-i pună în pericol viaţa. Cel mult se alegea omul cu nişte vânătăi minore. Dar tâlcul acestei acţiuni este mult mai grav decât o prezumtivă crimă generată de ură. Există posibilitatea ca această manifestare să însumeze mai multe voci, să fie reprezentaţia pe care o dă un întreg cor de nemulţumiţi. Sunt şanse mari ca întâmplarea de acum să însemne că, în ciuda aparenţelor, oamenii n-au uitat şi aşteaptă încă să se facă dreptate.

Cred că lui Iliescu i se scurge printre degete o iluzie. Această statuie (nu se mai poartă, că altfel sigur era ecvestră) care-l reprezenta pe el în chip de eliberator s-a dovedit a fi din gips. Era doar mulajul pe care istoria îşi încercase o idee. Probabil că falimentară. Justiţia l-a absolvit de orice vinovăţie în urmă cu nu foarte multă vreme. Totuşi, n-a fost primit în ovaţiile mulţimilor prosternate în faţa meritelor sale incontestabile.

Există un amănunt care s-a fixat în mintea multora ca un cui ruginit (şi foarte dureros). Afară e întuneric. În Bucureştiul răsculat se trage de peste tot. Nu se ştie cine trage, dar se vede că unii cad morţi, alţii sunt răniţi. Apare la balconul CC-ul izbăvitorul Iliescu. Cu toate că, împreună cu toţi cei din balcon, se află în plină lumină, nimeni nu încearcă să-l împuşte. În schimb, în întunericul de jos, atunci şi în nopţile care vor urma, oamenii simpli vor continua să moară. Nu poţi să nu te întrebi de ce.

Iar acest episod e doar un exemplu. Cei care au fost acolo probabil că au văzut şi auzit mai multe, iar mai târziu au înţeles mai multe. Faptul că tăceau n-a fost din pricină că li s-ar fi şters amintirile, ci probabil că aşteptau. Nu ştiu în ce măsură se poate paria pe memoria acestui popor, dar Iliescu e pe cale să piardă tocmai acest pariu. Aplombul şi siguranţa cu care îşi etala meritele pe care le-a acumulat în slujba poporului sunt pe cale să fie subminate de către elementele „diversioniste”.

Cred că Ion Iliescu se teme că istoria i-ar putea juca un renghi nefericit chiar spre capătul carierei şi al vieţii. Dacă el chiar crede în propria persoană şi consideră că este un om bun, care şi-a făcut datoria faţă de ţară într-un moment critic, atunci înclin să conchid că Iliescu e trist. Probabil că nu poate pricepe cum de i-a putut trece cuiva (dintre revoluţionari) prin minte să îl conteste. Cum de a avut vreodată contestatari, la cât bine a făcut acestei naţii. De unde atâta lipsă de respect? E trist ca un părinte care se trezeşte că, fără să aibă motive, copiii i-au sărit în cap şi îl contestă. şi chiar dacă cei care l-au luat la ochi au fost, cum zicea el, nişte „puşlamale”, nu cred că poate să nu se întrebe de ce nu i-au luat ceilalţi partea. De ce nu s-or fi indignat din cauza acestui gest nedrept? Oare îl aşteaptă azilul istoriei? Cine ştie?… Dar cum să nu te întristezi…

Întâmpinare

Se spune, când te muți într-o locuință nouă, că trebuie să dai o chermeză, iar oaspeții să se gândească la cadouri de casă nouă. Sper că nu e valabil și la bloguri. Mai ales că aici nu știi niciodată cine îți sunt cu adevărat vizitatorii. Așa că cel mai bine e să continuăm de unde s-a încheiat activitatea la vechea „reședință”. Vorbesc la plural deoarece mă includ atât pe mine cât și pe cititorii care, probabil, mă vor citi și aici. Pentru ceilalți oricum sunt fie o noutate, fie un episod încheiat.
Pricinile mutării sunt de natură practică și estetică. Dar am constatat că nici la „aristocrați” (cum îi numeam nu demult) nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Puse însă în balanță, plusurile de aici au cântărit mai greu și m-am relocat.
Sincer să fiu, sunt curios ce schimbări va antrena această mutare.