Piesa Adei Milea face parte din albumul „Absurdistan” (Intercont Music, 2003):

Ceaușescu n-a murit.
Ne veghează îndârjit.
Ceaușescu e o școală,
Ceaușescu e… o boală/în sală.

E în mine, e în tine,
E în blocuri și uzine,
Azi îl poartă fiecare:
Ceaușescu-n veci nu moare.

Ceaușescu n-a murit.
Istoria ne-a păcălit.
Limba lui de lemn se plimbă
’ncet prin vechea noastră limbă.

Ceausescu n-a murit.
Istoria ne-a păcălit.
Noi suntem vii și morții:
Ceaușești suntem cu toții!

PS: Dacă cumva ați uitat, pe 26 ianuarie era ziua de naștere a lui Ceaușescu și, în anii săi de pe urmă, era sărbătorită chiar mai abitir decât Unirea Principatelor.

Nu prea știu însă cum se capătă un premiu pe internet. Data trecută când am luat un premiu (pe 2007), am participat la o ceremonie de decernare, deci semăna destul de bine cu ceea ce știam din școală. Plus că pe atunci eram mai avântat, mai entuziast, mai nepățit.

Desigur că îi mulțumesc lui Alin Cristea pentru premiul din acest an. Carevasăzică tactica mea malefică nu a dat roade și mă văd coleg de podium cu Dionis Bodiu. Așa că, dacă n-a mers cu răul, mă pun cu binișorul pe lângă el și mă declar în deplin acord cu afirmația că acest pachet de cărți constituie un cadou frumos de ziua lui – Să fii sănătos!

Îmi cunosc destule hibe care m-ar fi determinat să nu-mi acord un astfel de premiu, dar dacă Alin nu le-a luat în seamă… o să tac chitic, de ce să mă mai trădez acum? Oricum e tardiv.

Mai mult de atâta nu știu ce să zic și să fac. Cred că din această cauză am și întârziat cu un răspuns de mulțumire. Nici măcar nu prea știu cum să-mi traduc acest premiu. Am înțeles ce înseamnă, am priceput și „motivația juriului”, însă, lăsând la o parte chestiunea criteriilor (pe care doar Alin ar putea s-o deslușească), nu reușesc să-mi traduc inteligibil implicațiile și consecințele acestei distincții.

Mulțămesc, așa cum se cade, și cititorilor care și-au cheltuit din timpul lor ca să-mi lectureze textele (prea lungi adesea, recunosc). Nu-i puțin lucru, având în vedere că totul e benevol, fiecare fiind liber să ignore pe cine dorește. Mai mulțumesc eu și altora, dar o fac în gând, ca să nu-i dau de gol…

Firește că n-am de gând să las să mi se urce povestea asta la cap, dar măcar să ajungă la creier și să dobândească un sens tot mi-aș dori. De pildă, ce înseamnă să capeți un premiu într-un context în care fiecare își are dreptatea lui? Înseamnă că dreptatea mea e mai dreaptă decât a altora? Sau voi fi bănuit de complicitate cu cel ce a jurizat?

În paranteză fie spus, nu mă aștept să scap de catalogări și suspiciuni, dar ce-ar mai fi viața fără observatorii ei feroce? Ce-ar mai fi lumea gâzelor fără entomologii profesioniști care să-și treacă speciile noi în insectar?

S-ar mai putea ridica și chestiunea semnificației faptului că laurii blogosferei evanghelice se împart între doi dintre cei care mai degrabă formulează probleme, fără să ofere prea multe soluții.

Fără-ndoială că mai sunt și alte asemenea întrebări și nedumeriri. Prin urmare, după ce zic bogdaproste și mă bucur de teancul de cărți (mereu mă bucur când primesc cărți), rămân să-mi bat capul cu tot felul de „probleme insolubile ale existenței”

Dacă ar fi să mă iau în serios cu premiul ăsta, ziceți și voi unde aș ajunge. Noroc că am fost nevoit să-l împart și să-mi diminuez din gloria momentului. Altfel fie îmi plesnea „peptul” de umflăciune, fie amețeam și cădeam în cap de la înălțimea mândriei care m-ar fi încercat. Noroc că în tot „binele” de acest soi este și un „rău” care să-l amelioreze.

Și, ca să dau glas și pesimismului din mine, mă întorc la paralela de la începutul postării și constat că aici nu e ca la școală, unde, în funcție de media anuală, poți fi primul ani la rând. În zonele astea cu criterii mai ambigue, dacă ai fost o dată laureat înseamnă că cel mai probabil următorii ani stai în tribune. Dar cum la români e bine când moare și capra vecinului, mă bucur că și Dyo o să facă tușa împreună cu mine.

ziare-pe-net.ro

Nu mai miră pe nimeni că „Unirea Principatelor” nu ne mai mișcă aproape deloc. Cuvintele respective sunt goale și cine s-ar încumate să riște să le umple la loc? Eventual cu niște venin xenofob, cu niște mâzgă sentimentaloid-paranoidă.

Ideea de unitate a românilor e subminată zi de zi, nu de râcâieli mărunte (firești pe orice meridian și, la urma urmei, cu totul inofensive în plan național), ci de separatisme politicianiste, de răfuieli partinice, de manifestări aberante ale corupției și furăciunii.

Și chiar dacă n-ar fi asta, cuvintele mari care coagulau în jurul lor popoare întregi au fost suprimate, pentru că ideile care stăteau în spatele acestor cuvinte au fost aruncate la pubela istoriei.

După cele mai recente teorii populare sau cult, noi nu suntem decât niște meteori care, cu totul întâmplător și mai ales fără niciun sens, au nimerit laolaltă pe un teritoriu numit România. Prin urmare, nu ne interesează cum se cheamă acest teritoriu, nici cum a dobândit această identitate teritorială. Nu ne privește nici trecutul, nici viitorul lui. Singura noastră legătură cu el e de natură administrativă – toți cei care-l locuim împărtășim aceeași blestemată cetățenie.

Care cetățenie e o găselniță ce ne ține cerșetori la porțile Schengen, după ce am cerșit la turci, la ruși, la NATO, la UE… Iată și motivul pentru care încercăm să conferim o „demnitate” acestei cetățenii, adică să-i imprimăm o plusvaloare care să ne îndreptățească pretențiile individuale sau de grup.

În cel mai bun caz, „mândria de a fi român” e un slogan ce umflă piepturile câtorva idealiști fără bază teoretică. În cel mai rău, este un blestem de care trebuie să facem orice ca să fugim. De obicei, e mai mult un fel de nostalgie comunist-naționalistă incertă, în care cântecele lui Păunescu se împletesc cu dezamăgirea stomacului gol.

Nici nu-i de mirare că asemenea cuvinte mari se regăsesc secătuite în prezent. În alte vremi, au făcut carieră, au devenit adesea un fel de mantre ale fericirii și osândei. Oricine nu era capabil să le venereze cum se cuvine, era sancționat ca „anti-național”, „cosmopolit”, „trădător de neam și țară” etc. Iar această situație e valabilă chiar și pentru perioada dinaintea comunismului.

Probabil că inflația suferită atunci are o legătură nemijlocită cu deflația de acum. Dar prezentul își aduce sârguincios contribuția sa la denaturarea și înstrăinarea acestor cuvinte. Păcatul face ca ori de câte ori vine vorba de anumite noțiuni cu conținut istoric sau național semnificativ, se găsește să le apere câte-un papagal de politician neisprăvit.

În micimea lor, aceste personaje sesizează că percepția publică îi plasează într-o zonă a insignifianței. Politicienii ar putea fi considerați repere doar în măsura în care se constituie ca pricini de revoltă publică. Așa că, neîndurând „cruda” soartă și dorind cu orice chip să devină reprezentativi, ei se agață precum niște tinichele de prost gust de concepte grele și răsunătoare.

Instinctul, firește, nu-i înșală. Căci, în oamenii de rând, se pot isca spaime ancestrale dacă în receptacolul unor noțiuni este turnat conținutul potrivit. Iar politicienii sunt experți în spaime.

Ar fi însă păcat să las impresia că doar politicienii se pricep la astfel de mișmașuri. Nu, plaja e mult mai largă, însă m-am referit la ei pentru că sunt mai primitivi, mai vizibili, mai vocali.

Ideea e însă că aceste vorbe odinioară mari sunt acum terfelite aproape iremediabil. Probabil că datorită micimii noastre congenitale, există foarte puțini oameni care să găsească măsura și tonul cu care să rostească în mod semnificativ cuvinte precum: patrie, unitate, eroism etc.

În ciuda faptului că sunt adesea scârbit de ceea ce se întâmplă în țara asta și cu toate că n-am dovezi științifice, înclin totuși să cred că nu-i chiar întâmplător că suntem români sau că ne-am născut pe acest teritoriu.

Apropo de teritoriu, am avut plăcuta surpriză să întâlnesc niște cetățeni români de etnie maghiară care, teoretic, ar putea foarte simplu să se rupă de tot ce înseamnă România, însă, cu toate că prin forța împrejurărilor locuiesc în Ungaria, pentru ei acasă e tot aici și țara lor e România – admirabil!

Când îmi trece prin gând că se poate trăi mai bine în altă țară (și se întâmplă destul de des), nu pot totuși să nu mă întreb cu e să fii obligat să te exprimi mereu într-o altă limbă, să fii nevoit să găsești dedesubturile unei limbi „străine”. Nu degeaba, cred eu, se vorbește despre „dezrădăcinarea” celor care iau calea străinătății, iar nu de o simplă „deplasare” a lor.

Că o fi artificial sau nu, n-am habar, dar mi-e limpede că faptul de a fi român lasă niște urme pe unde trece – prin suflet? prin minte?…

Biserica „Schimbarea la Față” se remarcă, la nivel de construcție, prin turnul cu cele 9 clopote, dintre care unul din lemn.

În incinta mănăstirii există și o capelă construită pe locul în care se crede că ar fi fost rugul aprins din care i-a vorbit Dumnezeu lui Moise când l-a chemat să conducă poporul evreu.

commons.wikimedia.org

Într-un articol publicat pe pași.ro (preluat de Creștin Total), d-l Darius Cornean ridică întrebarea dacă creștinii ar trebui să protesteze. Textul – concis – dă un răspuns destul de imprecis. Am înțeles că, în principiu, e ok să iei parte la proteste.

Accentul însă mi se pare că ar trebui să cadă în altă parte. O scurtă incursiune în istoria Bisericii lămurește chestinea participării ca atare la un protest. În primele conflicte dintre Biserica proaspăt formată și liderii religioși ai evreilor, Petru stabilește un principiu de lucru fără echivoc: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”. Așadar, nu capătă legitimitate doar ideea de protest, ci chiar și cea de nesupunere fățișă față de oameni.

Există o întreagă literatură apologetică produsă de scriitori bisericești din veacul al II-lea și al III-lea, în care Tertulian, Ciprian, Minucius Felix, Iustin Martirul și Filosoful etc. adresează scrisori autorităților, protestând – cel puțin așa s-ar traduce astăzi demersul lor – împotriva persecuțiilor ce-i vizau pe creștini.

Notez cu titlu de anecdotă că e oarecum ironic ca într-o revistă (neo)protestantă să se discute legitimitatea ideii de protest. Însă, revenind la chestiuni serioase, orice idee fondatoare poate fi pusă în discuție.

Ar mai fi de adăugat și că legile societăților democratice garantează cetățenilor dreptul de a-și manifesta nemulțumirea prin proteste. Acest argument singur ar fi de ajuns pentru a justifica pertinența demersurilor protestatare ale creștinilor, căci satisface condiția stabilită de Pavel în Romani: supunerea față de autoritățile laice.

Mult mai spinoase mi se pare chestiunile ce țin de „cum” și „ce” (sau „pentru ce”). N-o să descâlcesc eu acum ițele, dar spicuiesc câteva teme ce ar merita aprofundate. De pildă, cred că există o diferență semnificativă între cauzele pentru care un creștin poate să protesteze și cele pentru care trebuie să protesteze. Desigur că există și cauze pentru care un creștin nu trebuie niciodată să protesteze.

Care-s unele și care-s celelalte? Pe baza căror criterii se poate discerne între ele? Decizia e una comunitară sau individuală? Ce rol are vocația personală în economia unui protest?

Pornind de la asemenea întrebări, mi se pare că discernământul i-ar putea ajuta pe creștini (indiferent de culoarea confesională) să schițeze perimetrul unor dezbateri pertinente, pe fond, a problemelor arzătoare ale societății. E colosal de puțin dacă protestăm doar să-l alungăm pe Băsescu sau să-l instalăm pe Ponta-Antonescu.

Deloc lipsit de importanță mi se pare și cum anume protestezi. Chestiunea merită discutată și în general, și în condițiile specifice momentului actual. Este legitim ca un creștin să pună mâna pe arme? Dacă da, când? Dacă nu, de ce? Ca material didactic, a se vedea filmul Misiunea.

Pe parcursul protestului, ne putem asocia cu oricine sau nu? Faptul că suntem în compania unor huligani, compromite cauza pe care o susținem? Dar faptul că ne asociem cu niște politicieni corupți – sau cel puțin mincinoși dovedeți – este acceptabil?

În urmă cu câțiva ani, o asociație creștină ce milita împotriva avortului făcea o listă cu politicienii care merită votul nostru și cu cei care nu-l merită. Criteriul unic era cel al poziției exprimate de respectivul politician în raport cu problematica avortului.

Înțeleg rațiunile listei cu „ăștia nu”, dar lista cu „ăștia da” ridică tot felul de probleme. Fiindcă în ea se regăseau personaje mai mult decât controversate. Or, nu poți, creștin fiind, să uiți complet că mai există și alte păcate, nu doar avortul. De fapt, poți, dar operezi atunci cu un reducționism cel puțin păgubos.

Prinși în hora evenimentelor, creștinii par mai degrabă ispitiți de partizanate facile. Unii nu-l mai „suportă” pe Băsescu, alții nu vor „nici să audă” de Ponta-Antonescu și, motivați de aderențe emoționale, recurg la o retorică cvasi-isterică.

Cred că procedând astfel ratăm șansa de a pune pe tapet problemele de fond ale zilelor noastre. Cum creștinii nu umblă potrivit cu „împărația acestei lumi”, ei ar putea trece mai lesne de revendicările financiare ale celorlați protestatari – fără să le ignore, desigur – și să articuleze carențele structurale ale actualului sistem.

Plus că, nedatorând fidelitate absolută decât unui singur Stăpân, creștinii ar putea să-și asume riscul de a formula toate chestiunile incomode pe care cei ce depind de sinecura vreunui om politic se tot screm să nu le spună sau să le spună fără să deranjeze pe nimeni.

S-ar putea să par idealist (ceea ce nu mă deranjează cine știe ce, de vreme ce am fost supectat adesea de cinism), dar am și un argument. Statistic, creștinii dețin o covârșitoare majoritate în România. Vocea lor ar putea cântări foarte greu în fața politicienilor, în ciuda tendințelor europene. Dar, în loc să fie păstoriți și învățați să-și dezvolte discernământul, sunt adesea vânduți explicit sau implicit unor partide, unor politicieni.

Se preferă un troc simplu: un vot la schimb pentru niște bani de construit biserica. Iar pe urmă, ne închidem în bisericile noastre arătoase și ne rugăm fierbinte să nu intre „lumea” în „casa Domnului”. Într-un autism religios trufaș și ignorant.

Foto: Agerpres via adevarul.it

Cred că există câteva câștiguri certe ale acestor proteste anti-băsesciene. Multe voci erau de părere că România trebuie condusă de un lider autoritar, de o mână forte. Că numai așa se poate, că poporul nostru are nevoie de un tartor. Ei bine, Băsescu exact asta a fost. Sper că i-a lecuit pe toți cei care așteptau un conducător mesianic și intransigent.

Cine are încă au ezitări (și-l mai așteaptă pe Vadim să execute pe stadioane toți corupții patriei) bine ar face să-și lămurească această chestiune cât mai repede cu putință. „Mâna forte” e incontrolabilă și, dacă apucă să acționeze în disprețul țării, cu greu mai poate fi oprită.

Toți cei care doreau ca unui singur om providențial să i se încredințeze atribuții sporite ar trebui să realizeze cât de aproape le-a/ne-a trecut glonțul pe lângă ureche. Și să se bucure că ideea lor n-a apucat să se materializeze.

Băsescu nu trebuie tratat ca o nefericită excepție. Dimpotrivă, evoluția lui de la liderul voluntar și simpatic, care spune lucrurile pe șleau, de la luptătorul pentru dreptate și adevăr, de la politicianul anti-politruc către autoritarismul și derapajele aberante ale ultimelor luni e oricând repetabilă.

Singura metodă de control la îndemâna populației o furnizează sistemul democratic. Și ajungem astfel la a doua observație: mult hulita democrație e totuși bună. Iată că, în situații ca aceasta, protestatarii pot invoca dreptul democratic de a-și manifesta nemulțumirea.

Cu incidentele de rigoare, instituțiile statului se dovedesc sensibile la această pretenție și nu o sufocă. Dacă protestatarii ar fi fost în Rusia, ei bine, acum Piața Universității era un șantier, pentru cine știe ce țeavă care și-a găsit să se spargă taman în acest moment și vrea să stea spartă vreo 2-3 săptâmâni.

Putem conchide așadar că românii profită – bine fac – de avantajele democrației și că, din acest punct de vedere, nu e chiar așa de rău pe vremea lui Băsescu. Ar putea înceta, prin urmare, comparațiile stupide cu perioada ceaușistă. Cei care ieșeau în stradă în 1989 riscau enorm. N-aveau vreo certitudine în ce privește deznodământul, așa că era în joc viața lor.

Pe acest exercițiu democratic funcțional, cred că merită construit. Poate iese și de un simț civic, poate se iscă și un soi de solidaritate umană, nu politică și partinică. Mă declar agasat de agresivitatea antipedelistă a unor useliști și viceversa. Terminați, băi! Ne-am săturat de zâzania voastră stupidă. Ce, sunteți unii mai oameni decât alții? Gata! Nu partidul vostru contează acum, ci țara, oamenii, viitorul.

Mi-am făcut astfel introducerea și pentru următoarea observație cu caracter destul de personal, restrictiv. Există, după cum s-a constatat, mai multe direcții și mai multe tipuri de mesaje pe care le transmit protestatarii. Mă interesează mai puțin promptitudinea cu care va demisiona (sau nu) Băsescu, nu țin să salvez acum nici Roșia Montană. Sunt însă foarte interesat de accentele antipoliticianiste pe care le-a luat pe alocuri protestul.

Aseară am văzut la televizor pancarde pe care scria: Jos Băsescu! Jos Ponta! Jos Antonescu! În Cluj, s-a scandat: „PDL/USL – aceeași mizerie”, în Sibiu a fost scandat numele Regelui Mihai, corespondentul de la „The Guardian” sesizează nevoia ca politicienii (nu doar cei de la Putere) să se reconecteze la realitate. Tot într-acolo merg și unele voci individuale, precum Tudor Chirilă. Sunt solidar cu astfel de mesaje care sancționează clasa politică în ansamblu, dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru complicitate.

Nu cred că s-a iluzionat cineva – decât de dragul fantazării, cum am făcut și eu în prima parte a textului de ieri – că sub presiunea străzii, cuprinși de remușcare și cocoșați de povara bunului-simț redescoperit, politicienii actuali își vor lua catrafusele și vor părăsi scena. Ei ne vor explica încruntați că nu sunt atât de „lași”. Bine, fie, să trecem peste justificări.

Tot politicienii de acum vor veni în fruntea țării – în cazul în care pică și Băsescu și Boc – sau, mai precis, vor rămâne. Însă trag nădejde că au văzut (1) că există suficienți cetățeni care au observat că nu-i mare deosebire între PDL, USL, UDMR și (2) că situația e destul de nevralgică încât să necesite niște măsuri pozitive certe care să remedieze gafele anterioare.

Mi-e teamă că va fi iar apăsată pedala populismului, dar sper că politicienii vor ține minte că aroganța politicianistă e o carte nefastă (se aude oare și până la Ponta-Antonescu?) și că lumea nu s-a adunat la îndemnul politicienilor, deci pe oameni îi mână ceva mai puternic decât vreo simpatie politică pasageră.

În final, să vorbim și despre simboluri. Umblă pe net o invitație de a semna o petiție inițiată de USL pentru demisia lui Băsescu. Ei bine, n-aș putea semna așa ceva pentru că ar trebui să mă asociez, simbolic vorbind, cu cel care a îngropat, simbolic, lupta pentru deconspirare odată cu blocarea CNSAS-ului, ca să-l dau jos pe cel care a condamnat, simbolic, comunismul. Oricât mi-ar fi de odios Băsescu, nu mă pot ralia unei inițiative la care e părtaș Voiculescu. Și dacă tot e vorba de simboluri: se protestează în Piața Universității, ce ar putea să caute pe acolo foștii profitori și promotori ai comunismului?

Nu sunt susținător al lui Băsescu, dar nici nu pot să mă înfrățesc cu oricine doar ca să obțin demisia lui. USL ar fi bine să-și vadă lungul nasului și să știe foarte limpede că e doar demonul nu chiar atât de negru (momentan), însă nu arhanghel izbăvitor.

Poate că va urma…

http://www.e-stireazilei.ro

…să nu plece singur, ci să mai ia cu el vreo câțiva. Pe toți mahării PDL. Pe Ponta-Antonescu-Voiculescu și pe toți dinozaurii PSD-PNL-PC. Pe Geoană și pe Becali. Pe Năstase, pe Iliescu, pe Fenechiu, pe Androneasca și pe alții de-o seamă cu ei.

…să ia a treia parte (măcar) din aparatnicii de prin magistratură, de prin CC, de prin CSM, de prin CAS și din alte instituții centralizate ale Statului.

…să ia Guvernul și ordonanțele sale interminabile.

…să ia cea mai mare parte a Parlamentului și toate legile stupide care au fost date de-a lungul ultimelor 2 decenii.

…să ia neapărat și câinele rabic al democrației, care latră de nebun străduindu-se din răsputeri să manipuleze un popor obosit și exasperat, care încearcă să deturneze nemulțumirile legitime ale unei țări aflate în suferință.

…să ia toate bolile morale cu care neofeseniștii fără scrupule și fără Dumnezeu au infestat oameni care n-au avut altă vină decât că i-au crezut pe cuvânt și iau considerat oameni de omenie.

…să-i ia și pe zănatecii care fetișizează extatic violența ca fiind rea, dar, vezi doamne, necesară în condițiile date, ca să-și justifice ei simpatia pentru „ocupanții” occidentali.

…să ia toți așa-zișii întreprinzători privați care nu fac decât să profite de absolut orice portiță care li se ivește ca să prade și să distrugă ce-a mai rămas nedevorat.

…să ia și acest simulacru de democrație, pentru ca ideea de politică, de civism și de societate democratică funcțională să capete iarăși sens.

…să ia modelele subumane, tembele și degenerate pe care le-au instituit cu largul concurs al presei scrise și audiovizuale.

…să ia toți inspectorii școlari, toți directorii de instituții, toți managerii numiți pe criterii politice, nu de competență.

…să ia toți (sau măcar jumătate) din hoții și profitorii de diverse culori și cu diverse denumiri ce parazitează toate instituțiile statului.

…să-și ia, pe scurt, tot calabalâcul politruc cu care a fost contaminată România.

Și nu trebuie să plece din țară, ci să se așeze fiecare la locul lui, la profesia lui – că doar nu i-o fi făcut mama lor „lideri” din născare” – și, eventual, să aștepte rigorile unor legi drepte.

Altminteri, degeaba pleacă Băsescu (n-am flerul politic necesar să precizez când ar fi un moment potrivit pentru o demisie), fiindcă rămân feseneii reciclați care vor ține țara în același marasm, însă îi vor da probabil mai multă pâine și mai mult circ.

Acum ar fi momentul numai potrivit pentru poporul creștin să-și înalțe ecumenic rugăciunile către singurul Dumnezeu disponibil și să-și exhibe morala aferentă. Și nu ca s-o transforme în lege, ci fiecare să-și vadă de ale sale, potrivit cu ceea ce știe că e bine, drept, frumos și generos.

Dar sigur cer prea mult și sigur sunt prea avântat. Sigur va trebui să aleg, dacă voi dori cu orice preț să votez, între nevolnicii politicieni ai USL, care n-au fost în stare să scoată țara în stradă, dar acum se comportă de parcă ei ar fi șefi de mitinguri.

Sigur va trebui să suportăm încă ani în șir tentativele obscene de manipulare ale unor pretinși jurnaliști care nu știu decât să se ploconească pe la mese de patroni cu stare.

Sigur fibra creștină va vibra în continuare pe bloguri (mai ales naționaliste, și antiecumenice, și antioccidentale, și antiortodoxiste), însă mai rar se va arăta pe stradă, în felul în care vorbim, umblăm, înjurăm, respectăm, ne precipităm etc.

Cred cu tărie că nu e de ajuns să scăpăm de Băsescu-Boc, ci e nevoie de mai mult de atât. Dar mă foarte îndoiesc că lucrurile se vor opri la atât. De cum va sesiza Ponta-Antonescu-Voiculescu că șaua-i goală, va sări în spinarea țării s-o mai călărească și ei vreun mandat două, că în sfârșit le-a venit rândul.

Să dea Dumnezeu să mă înșel!

Până prin adolescență e ceva firesc ca oamenii să nu aibă o idee prea precisă despre semnificația fiecărui cuvânt folosit (așa se justifică și apelativul pe care l-am folosit în titlu). Chiar și după ce e depășită această vârstă, se întâmplă să mai exagerezi – că doar d-asta există hiperbola –, însă e de preferat să știi că o faci. Mai ales dacă ești într-o branșă care lucrează cu cuvinte.

Cuvinte precum dictator, tiran, revoluție au un anumit conținut care nu-i bine să fie vărsat pe oriunde, oricum și oricând. Zic unii că vor să facă o revoluție împotriva dictatorului Băsescu.

Mai întâi, Băsescu nu e dictator. Lucru lesne de dovedit. Câtă vreme gurile de foc ale lui Voiculescu au libertatea să-l scuipe la infinit pe președintele țării, făra ca cineva să le pună călușul, nu-mi vorbiți, vă rog, de dictatură. Cuvântul e cu totul nelalocul lui.

Câtă vreme Gâdele de la Antena 3 își debitează înțelepciunile pe post cu un aer care jignește orice inteligență peste medie, iar CNA-ul nu reacționează nici măcar când s-ar cuveni, libertatea presei nu cred să fie în primejdie. Or, unul dintre semnele unei dictaturi sadea e tocmai pumnul vârât în gura presei.

A, faptul că Băsescu trece fără să-l asculte pe Ponta-Antonescu deranjează? Prea bine, asta-i cu totul altceva. Probabil că, după semnele exterioare, Băsescu e autoritar și rigid, probabil că e mitocan și îndărătnic, probabil că e rău-intenționat și ticălos. Dar asta nu-l face dictator.

Mă, copii, voi ați auzit de Ceaușescu, știți ce înseamnă dictator? Ați auzit de Stalin? De Mao? De Kim Ir-sen? De Tito? Ăștia erau dictatori. Dar voi sunteți liberi să strigați la fiecare colț de gard, de pe fiecare blog că Băsescu e dictator. Deci cum împăcați atâta libertate cu ceea ce vă iese pe gură?

Faptul că Băsescu s-ar putea să folosească justiția ca să se răzbune pe anumiți indivizi – acuză repetată cu obstinație, dar niciodată dovedită – ar intra mai degrabă în logica răzbunărilor transpartinice, practicate în România fără rușine în ultimii 20 de ani. Nu cred c-ar avea cineva tupeul să spună că sub Iliescu nu se practica justiția părtinitoare… Să fim cinstiți măcar cu noi înșine.

Apoi se mai zice că Băsescul e tiran. Măi, copii, tirania lui Băsescu e greu de demonstrat când el e doar președinte, iar legile sunt date de către un Parlament. Dacă Băsescu e chiar atât de tiranic, atunci el poate să se manifeste ca atare numai pentru că toți politicienii sunt lipsiți de conștiință și nu-l împiedică (preferând, în schimb, să facă pe seama lui capital electoral). Ceea ce nu m-ar mira, dar ar trebui să vorbiți atunci despre oligarhie. Iar din această oligarhie, pe cât punem pariu că fac parte, nemărturisit, și o seamă întreagă de membri ai opoziției? Deci avem o problemă mult mai mare decât părea inițial.

Băsescu ar putea fi considerat mai degrabă autorul moral al unor legi, instigator, spirit malefic, eminență cenușie, complice la crime provocate de legile date de Guvern. Asta e posibil și nu-i puțin lucru, dar cum să vă produceți, oameni buni, cu cuvinte atât de mari pe burtierele televizoarelor? Nu vi se roșește simțul lingvistic sau măcar cel al proporției că aruncați cu vorbe ca apucații?

De fapt, ce îmi bat eu capul aici, de vreme ce televiziunile nu vor să informeze, ci să facă rating?

Și, mă copii, ce faceți voi nu e revoluție, ci e protest. Voi chiar vă închipuiți că veți schimba cu totul structurile politice și sociale? Firește că nu, că doar n-ați căpiat. Vreți cel mult să-i alungați pe cei de acum, care nu vă plac, și să-i înlocuiți cu cei pe care-i preferați voi. E treaba voastră, se poate, de ce nu?

Dar nu mai vorbiți de revoluție că vă ia lumea în serios și la urmă nu faceți decât să produceți un mare fâs. Adică îl înlocuiți pe Băsescu cu Ponta-Antonescu. Veți înlocui ciuma portocalie cu haita flămândă a opoziției. Poate că ne-o fi ceva mai bine, dar vedeți și voi cum toată clasa politică e cam de același calibru.

Nici măcar Revoluția din 1989 nu a fost o revoluție adevărată, fiindcă n-a reușit decât să-l instaleze confortabil pe bolșevicul Iliescu în scaunul prezidențial. Lăsa-ți-o moartă cu revoluția. Alegeți obiective mai modeste, fiindcă altfel ar trebui să vă deziceți și de voi înșivă.

Mai auzeam un slogan stupid: „Oricine numai Băsescu nu!” Chiar așa, mă, copii? Chiar și un pui de Hitler sau de Lenin? Nu vă pasă că vine un neolegionar sau un comunist în locul lui Băsescu? Mie chiar îmi pasă și e foarte posibil. Tocmai tonul ăsta disperat mă sperie. Cum adică oricine? Eu vreau ceva mai bun. De aceea n-am aderat nici la campania „Orice numai PSD nu!” Deși sunt un adversar constant al acestui partid.

Sunt de acord cu „Jos Băsescu!”, dar nu-mi veniți cu d-astea, mă, copii, că nu toți am stat numai la televizor de 20 de ani încoace ca să ne puteți înfierbânta și prosti cu tonul ăsta alarmist. Mergem și să protestăm dacă-i cazul, dar nu sub umbrela USL-istă că ne mâncă amarul…

Mă, copii, folosiți cuvintele cu precauție, că va trebui să le umpleți cu conținut și nu veți avea de unde. Mă sperie imprecizia voastră terminologică, mă tem că și gândirea vă e la fel de exaltată. D-aia, mă, copii, sper că nu credeți ce spuneți. Nu-i dați lui Băsescu un loc mai însemnat decât i se cuvine, decât merită. Lăsați-l să fie, în cel mai rău caz, un conducător execrabil, dar nu-l transformați într-un reper, fie el și negativ.

Mă, copii, intransigența voastră pare extrasă chiar din vocabularul și năravul Băsescului. Dar voi puteți mai mult de atât, mai bine de atât. Cel puțin așa sper. Că dacă aflu că țara e plină de băsești micuți… musai să-mi iau câmpii, mă, copii…

Preluată de pe awaythrough.com

În virtutea educației explicite, dar mai ales implicite, am considerat multă vreme că exclușii bisericilor sunt niște oameni care-și merită soarta. Păstrând proporțiile, era ceva cam în genul pușcăriașilor care trebuie să plătească pentru infracțiunile comise.

Eram deprins să privesc totul în termeni juridici: după faptă și răsplată. O atitudine demnă de Vechiul Testament, unde comunitatea trebuia să sancționeze încălcările Legii. Această perspectivă nu intra în conflict cu ideea că „toți au păcătuit”, că nu există nimeni care să poată face fapte bune prin sine și nici vreunul care să fi atins desăvârșirea.

Mi-a rămas în minte o imagine emblematică. Un ins care călcase pe bec a fost sancționat de către biserică. Cred că e normal să fie așa. La un moment dat, în timp ce trecea pe lângă casa mătușii lui, femeia a ieșit în stradă și a început să arunce cu pietre după „păcătos”.

Această manifestare de ostilitate poate fi considerată reprezentativă pentru felul în care era privit cel exclus, pentru reacțiile pe care le stârnea în sânul comunității. Se impunea un fel de exorcizare socială a răului. Omul-problemă trebuia înlăturat simbolic, repudiat.

De obicei, oamenii erau mai blânzi în manifestări, însă argumentele lor curgeau cam în aceeași direcție: „ne-a făcut de râsul satului”, „ne-a compromis imaginea în fața lumii”, „ce-o să spună lumea despre «pocăiți» acum?”, „ne-a făcut familia de rușine”. Acest repertoriu se relua în cazul fiecărui enoriaș care comitea o faptă rușinoasă ce ajungea în public.

Mai rar mi-a fost dat să aud că ar fi oameni interesați în primul rând de sufletul celui în cauză și de destinul lui etern. Nu zic că nu vor fi fost, dar erau foarte discreți cu treaba asta. Pe când stigmatizarea era cât se poate de publică.

După un timp, comunitatea se îmbuna și apăreau ici și colo voci care, ca deșteptate dintr-un vis urât, își aminteau că „și el e om”, „nimeni nu e fără păcat”, „lasă că nici alții nu sunt mai buni”. Aceste expresii ale bunăvoinței veneau însă mai degrabă din sfera umanului, decât din cea a creștinismului. Ca și când fraternitatea asta omenească, pe care o împărtășim în virtutea naturii păcătoase, ar fi mai puternică decât iubirea creștină.

În mentalul colectiv, era mai important ca ceilalți credincioși să se delimiteze de cel sancționat decât să-și manifeste preocuparea pentru recuperarea lui. Nu zic că n-ar fi existat și demersuri care ținteau readucerea celui disciplinat în comunitate. Existau, însă ele erau orchestrate mai degrabă de indivizi izolați, nu reprezentau o atitudine comunitară comună.

Bănuiala mea e că mulți, poate majoritatea, după ce își consumau acel prim val de frustrare, mânie, repulsie sau ce-o mai fi fost acolo, începeau să simtă compasiune față de cel exclus. Dar, din anumite motive, se simțeau datori ca în văzul comunității să păstreze deasupra asprimea, exigența, disocierea de cel sancționat.

Mi-a luat mult timp până să înțeleg că, atunci când un om comite un păcat (indiferent de gravitatea lui socială), primul care suferă este chiar el, fie că realizează asta sau nu. Deci problema cea mai importantă este cea a sufletului său, abia pe urmă vine – în ordinea importanței, nu neapărat și cronologic – problema măsurilor punitive.

Paradigma juridică era mult mai comodă. Omul și-a încasat pedeapsa cuvenită pentru nelegiuirea săvârșită. End of story. Dacă gândești în acești termeni, nu ești nevoit să te gândești că celălalt are un suflet, că poate se frământă, că poate trece printr-o criză serioasă. Nici nu trebuie să traduci eventualele gesturi anticomunitare ale sale ca disimulări ale durerii, ale neputinței, ale disperării sau ale rănilor sufletești.

Când se întâmplă ca un exclus să se îndepărteze cu totul de biserică, sunt și oameni care, cu o bizară undă de satisfacție în glas, își afirmă justețea diagnosticului: aveam noi dreptate să-l punem sub disciplină, vedeți ce s-a ales de el? Cred că tot din acea paradigmă juridică își extrag acești diagnosticieni legitimitatea.

Circulă prin bisericile evanghelice o vorbă care spune că noi ne împușcăm răniții, nu-i tratăm. Vine vremea adunărilor generale. Aș fi curios de data asta să aflu mai degrabă câți excluși sunt recuperați decât câți urmează să fie excluși. Sunt tot mai convins că partea cu reprimirea e mult mai palpitantă decât cea cu excluderea.

Statutul Cultului Creștin Baptist are niște etape destul de clare privind excluderea, însă e suficient de vag în ce privește reprimirea: „Cei excluşi sau retraşi vor putea fi reprimiţi ca membri, la cererea acestora, după ce vor dovedi sinceră îndreptare”.

Această prevedere nu obligă pe nimeni la mai mult decât o măsură administrativă și o evaluare exterioară. E drept însă și că lasă destulă libertate fiecărei comunități locale pentru a-și stabili propriile criterii.

Mă tem însă că, până la urmă, câștig de cauză va avea tot mentalitatea cu accente legaliste, care ne-a impregnat și refuză să se dea bătută.

preluată de pe smurd.ro

Precizez de la bun început că am mare stimă pentru ceea ce a reușit să facă Raed Arafat în România. Sistemul pus la punct de el este o palmă pe care profesionalismul a administrat-o birocrației și delăsării. În timp ce o grămadă de manageri de spitale se văicăreau că n-au bani, că nu pot, că nu știu, Raed tăcea și făcea. Și făcea bine. Și bine făcea. Merită toată susținerea noastră.

Dar dacă Arafat ar fi fost un profesionist desăvârșit în turism sau în arta culinară, dacă arfi pus la punct un lanț de cofetării excepționale sau ar fi reușit să implementeze un sistem performant de lucru în agricultură, după care să devină secretar de stat, atacurile lui Băsescu nu ne-ar fi scos din pepeni.

E normal, veți zice, doar e vorba de sănătatea noastră. Tocmai asta vreau și eu să zic. În esență și dincolo de primul strat al discuției, nu pe Raed Arafat îl căinăm (există și câteva excepții reprezentate de oamenii care au lucrat direct cu el și l-au cunoscut), ci propria noastră soartă ne-o plângem.

Prin sistemul de intervenție rapidă pe care l-a creat, medicul arab a devenit furnizorul nostru de încredere. Toți cei care am avut nevoie de ambulanță (înainte să se pună SMURD-ul pe picioare) știm că timpul ce se scurgea între momentul apelului și sosirea efectivă a mașinii era imposibil de estimat. Putea fi vorba de câteva minute, dar și de câteva ore.

Totuși, lumea n-a trăit tot timpul cu servicii de ambulanță la îndemână. Cu doar vreo două veacuri în urmă, nici nu ți-ai fi putut închipui așa ceva. Acum 50 de ani, în România, țăranii erau duși la spital cu căruța. Dacă supraviețuiau, bine, dacă nu, asta e… Bunicul n-a supraviețuit, de pildă.

Cu toate acestea, oamenii nu erau mai disperați decât acum, nu erau mai fără chef de viață. Atâta doar că moartea făcea parte mai firesc din existența lor. Erau poate mai conștienți de fragilitatea vieții și de faptul că destinul lor se poate curma oricând.

În multe dintre țările Africii nu există nimic similar cu SMURD. Îmi povestea o prietenă că un copil a murit din cauză că părinții săi n-au avut bani să cumpere un litru de combustibil ca să-și aducă pruncul bolnav până la un centru sanitar. Europa nu prea poate concepe așa ceva.

În lumea civilizată, sistemul de sănătate trebuie să ne furnizeze speranță, încredere, certitudini. De fapt, i se cere să suplinească rolul Bisericii de odinioară. Firește că, din când în când, limitele medicinei și disfuncționalitățile sistemului dau vălul la o parte și, preț de câteva clipe, toți devenim conștienți că așteptările ne-au fost înșelate. Însă ne uităm în altă parte și ne spunem în barbă că nouă nu ni se va întâmpla la fel.

Îndrăznesc să afirm, așadar, că indignarea ni se trage din faptul că legea lui Băsescu atentează la furnizorul nostru de încredere. Nu ne intrigă, în fond, că un profesionist este pus la zid (s-a întâmplat de enșpe mii de ori) sau că sistemul s-ar putea să piardă un reprezentant valoros (exodul medicilor a început de multă vreme, dar nimeni n-a ieșit să strige în stradă), ci ne deranjează că dispariția unui personaj simbol ne compromite grav orizontul speranței.

Așa șchiop și corupt cum e, sistemul public de sănătate era (alături de sistemul de asigurări și de dumnezeul suprem: banul) unul dintre pilonii care ne ajutau să construim un pod peste spaimele viitorului nostru. Criza însă a dovedit deja că banul e extrem de volatil. Asigurările n-au nici ele cum să reziste fără bani. Așa că mai râmânea sistemul sanitar. Vorba ’ceea: sănătoşi să fim…

Ei bine, acum nu mai putem spera nici măcar că vom fi sănătoşi. Cazul lui Raed Arafat n-a făcut decât să ne dezvăluie o realitate. Nu există leac sigur împotriva suferinţei şi a morţii. Toată performanţa medicală actuală nu reuşeşte să furnizeze decât nişte paleative pentru speranţă.

Dacă admitem ideea – ades vehiculată – că societatea noastră este una serios degenerată, atunci protestul pro-Arafat dovedeşte că s-a atins o coardă sensibilă foarte adâncă, că a fost lezată o nevoie fundamentală. Altfel cum se explică faptul că toată gargara USL-istă, tot populismul sindicalist n-a izbutit nicicum să genereze manifestări atât de reuşite în ultimii ani?

Raed Arafat este unul dintre sfinţii panteonului nostru instituţional laic de care ne-am legat speranţele de supraviețuire. Înlăturarea lui ne dovedeşte în chip dureros că iar ne-am înşelat, întocmai cum ne-am înşelat şi când ne-am pus încrederea în Băsescu, în urmă cu opt ani. Contează mai puțin cine-i de vină, de data asta.

Nu cred că simțul civic îi scoate pe oameni în stradă (ar fi trebuit să iasă de nenumărate ori până acum), nici că-i unește spiritul de solidaritate. Mai degrabă aș crede că disperarea îi scoate în stradă, iar ceea ce-i unește sunt fantasmele sumbre ale viitorului. Prin urmare, protestul n-are de-a face cu Băsescu, ci cu noi înșine.

Băsescu doar dezvăluie din când în când crâmpeie ale acestei lumi fără Dumnezeu și fără speranță. Prin urmare, marele lui păcat este că subminează religia statului laic, zdruncină credința în capacitatea unor instituții de a ține locul unui zeu suprem și binevoitor.

Raed e un sfânt de ocazie pe care, în maxim 6 luni (și dacă situația ar fi de așa natură), majoritatea celor care-l venerează azi l-ar scuipa și beșteli. Pentru televiziuni el e doar carne de tun, fiindcă a stârnit un neașteptat „val de simpatie”. În curând valul de simpatie se va retrage și va merge spre alte țărmuri.

Iar noi vom rămâne la fel: în căutarea altor furnizori de speranță și de încredere. În căutarea altor sfinți ai sistemului. Căci, la urma urmei, vrem atât de puțin: să fim sănătoși și să avem o speranță… Doamne, de ce-s așa greu de obținut?