Măsura unui caracter este dată mai puţin de felul în care omul respectă un set de legi şi mult mai mult de felul în care individul respectiv se comportă în absenţa oricăror constrângeri exterioare. Contrar realităţii falsificate a zilelor noastre, integritatea are de-a face în primul rând cu folosirea pozitivă a libertăţii, nu cu obedienţa faţă de nişte interdicţii. Capacitatea persoanei de a se supune unor restricţii poate fi pur şi simplu o moralitate de cod penal, fără să necesite caracter, în adevăratul sens al cuvântului.

În ultima vreme, politicienii ne tot repetă (ca la tâmpiţi) că tabăra adversă (Băsescu, PNL-ul, PSD-ul, PDL-ul etc.) nu respectă Constituţia sau mai ştiu eu care lege. Vine apoi un reprezentat al taberei învinuite şi demonstrează fără echivoc că, dimpotrivă, gruparea pe care o reprezintă şi apără a respectat legea. Culmea e că se prea poate ca atât pârâţii cât şi pârâşii să aibă simultan dreptate. De unde se vede calitatea legilor făcute – surpriză? – tot de dumnealor. Dar nu ne interesează asta acum.

Ce se observă foarte bine în această situaţie este caracterul ignobil al participanţilor la aceste dispute interminabile. Deoarece Constituţia nenorocită a lui Iliescu le permite să facă aproape orice, ei fac aproape orice. Fără jenă, fără scrupule, în dispreţul unei ţări întregi. Fiindcă putea să introducă moţiune de cenzură, PNL s-a aliat cu PSD şi a picat guvernul PDL. De ce? De ce nu, dacă tot se poate? De parcă mai apucau ăştia să fure mare lucru într-o lună de zile. Grosul s-a dus – dacă s-a dus – pe când PDS-ul stătea încă, bine mersi, cu dinţii-n fleică alături de PDL.

Dacă poate numi pe oricine premier, Băsescu chiar asta face: numeşte un premier despre care ştie dinainte cu certitudine că nu va fi învestit. Nu se jenează că ţara o duce prost sau că ar avea nevoie să fie condusă pe bune. Are pe cine da vina şi ne poate spune – la fel ca adversarii lui – cât de corect a procedat el din punct de vedere constituţional. Cu siguranţă, calitatea vieţii noastre creşte fundamental odată ce avem certitudinea că preşedintele sau cutare partid de la putere sau din opoziţie nu a încălcat legea.

La aceste alegeri suntem puşi să optăm între nişte oameni care – din punct de vedere al legii fundamentale a ţării – se poartă ireproşabil. Și totuşi, avem impresia că cineva îşi bate joc de noi, de ţară, de viitorul nostru. Oare de ce?

Mie mi se pare destul de simplu: acolo unde legea este neputinciosă, caracterul ar trebui să triumfe. Imperiul Britanic a supravieţuit destul de bine fără să aibă vreo Constituţie scrisă efectiv. Probabil că ei au avut politicieni care nu se gândeau în primul rând cum să speculeze eventualele lacune ale legilor. Noi avem Constituţie (aşa cum e), dar personajele care o interpretează au propriile agende de apărat şi nu se jenează astfel să recurgă la toate tertipurile sau subterfugiile disponibile.

Românii ştiu deja de ani buni că în ţara asta legea nu te protejează şi că poate fi repede răstălmăcită în favoarea celui cu mai mult tupeu, a celui mai lipsit de caracter (ca să discutăm în termenii cu care am început). Acum însă acest nărav a urcat până la cel mai înalt nivel. Legea fundamentală a ţării şi instituţiile de prim rang sunt folosite pentru tracasări politicianiste reciproce.

Imprecisă şi proastă, Constituţia oferă acestor oameni un prilej neaşteptat, aş zice, de a se arăta aşa cum sunt – din punct de vedere politic. Tot spectacolul pe care-l urmărim – scârbiţi, sideraţi, amuzaţi, revoltaţi – nu ar fi fost posibil în condiţiile în care, fie Constituţia era mai specifică, fie caracterul actanţilor avea o anumită calitate.

Nimic din ceea ce spun ei nu contează cu adevărat, e pură diversiune. Discursurile sunt fie fixaţii monomane, fie cuvântări elaborate de specialişti în „comunicare” şi „PR” pe care nu îi interesează în primul rând cantitatea de adevăr, ci puterea de persuasiune. Ce spun ei nu e decât praf în ochi. În ultima vreme au mai deprins un nărav: când îi supără ceva din ce li se spune, încep să se idingeze şi ameninţă că pleacă.

Aceste comportamente denotă tocmai deficienţa de caracter pe care o remarc. Nu spun că în viaţa privată ar fi oameni lipsiţi de moralitate sau integritate. Dar în politică, cei mai mulţi recurg la aceleaşi metode josnice, condamnându-le totodată la adversari.
Noi, privitorii, nu avem altă unitate de măsură pentru verificarea spuselor lor decât încrederea pe care o acordăm unuia sau altuia dintre aceste personaje. Iar aici iese în evidenţă şi mai lămurit infamia lor: profită de încrederea acordată ca să-şi construiască o imagine pozitivă. Ei nu simt povara responsabilităţii când adună adeziunile mai multor oameni, ci jubilaţia triumfului asupra adversarului.

Pentru ei, noi nu suntem decât nişte procente care ne mutăm de la un catindat la altul. Nu suntem oameni, ci doar nişte subiecţi intervievaţi şi alegători. Cel mult suntem feciorii naivi de la ţară, iar ei sunt pârţotinele care ne fac cu ochiul la drumul mare. Nu ca să ne fericească, ci ca să ne globească pentru încă vreo 4-5 ani.

După cum probabil că cei mai mulţi ştiţi, profesiile a căror denumire englezească cuprindea odiosul cuvânt „man” au fost cosmetizate în ton cu tendinţele corecte politic. Astfel s-a ajuns, de pildă, la „policewoman”, care, ne explică Webster Online, înseamnă „a woman policeman”. Ironică explicaţie. Se preferă, de asemenea, exprimările neutre gen „policeperson” sau „businessperson”. E mai trendy şi mai în ton cu moda cea corectă să foloseşti astfel de termeni.

Dar pun pariu că în cazul în care creierele luminate – unele intermitent şi cam în regim de avarie – ale stângii luptătoare pentru terminologie s-ar screme suficient, ar realiza cât de catastrofală este găselniţa lor actuală. „Person” este, nici mai mult nici mai puţin, noţiunea care se aplică în creştinism ipostasurilor Sfintei Treimi. Oricând spui „persoană” (ca să folosesc termenul tradus), te referi în mod involuntar la creştinism. Ce poate fi mai îngrozitor pentru un stângist militant? E ca şi cum ai spune deodată: pro-viaţă, rugăciune şi icoane în şcoli, Dumnezeu există etc… De-a dreptul scandalos! Sperăm să-şi dea seama de această gravă eroare şi s-o remedieze.

Iată câteva sugestii. Ar putea încerca să folosească termenul „people”. Ar suna mai în acord cu spiritul colectivist al socialismului: „policepeople”. Deşi nu ştiu dacă îndură gramatica asemenea născocire. Avantajele ar fi însă colosale. În fiecare profesie ne-am simţi cu toţi reprezentaţi. Am putea lărgi ideea de „family” la scară planetară. Cu siguranţă, folosind cuvinte cu atâta greutate, inevitabil ne-am iubi mult mai mult, am deveni mai umani, mai general umani, până la dispariţia definitivă a diferenţelor care în mod abuziv ne separă de atâtea milenii. Am renunţa la toate barierele inter-umane. Mai întâi am lepăda hainele, apoi trupurile şi mai pe urmă ne-am amesteca spiritele şi karmele în marele-tot-atoatecuprinzător.

Dacă acest cuvânt – people – nu s-ar califica totuşi, datorită lipsei lui de specificitate sau din pricina îndărătniciei gramaticale, se poate încerca „individual”: „businessindividual”. E mult mai polemic, e modern. Deci se poate miza pe lipsa lui de religiozitate creştină. Ba chiar pe protestul lui anticreştin. În fond, „individul” se opune „persoanei”. „Individul” exprimă autonomia şi drepturile nelimitate pe care le-a dobândit omul mai ales de la sfânta Revoluţie Franceză încoace. Iar cu „individul” e mult mai simplu să te integrezi în orice nirvană disponibilă şi deschisă non-stop sau în alte locuri privilegiate de dizolvare în zeamă absolută. Indivizii pot deveni uşor un amestec păstos şi omogen, persoanele (cele care poartă pe drept acest nume) nu pot renunţa la derivatul lor supărător: personalitate. Astfel că orice amestec de persoane rămâne eterogen.

Mă gândesc însă, fiindcă tot vorbeam despre „policeperson”, că nu s-a ţinut cont când s-a inventat acestă denumire considerată satisfăcătoare de câinii-ofiţeri. Ei duc greul alături de colegii lor humanoizi, dar în nomenclatorul de profesii nu au parte de nicio recunoaştere oficială. Nu m-aş mira să deminsioneze în masă – sau în haită? – când vor realiza nedreptatea şi toată povestea să se lase cu schelălăieli şi vaccinuri antirabie.

Ca să se evite nenorocirea, poate ar fi de luat în considerare o formulare şi mai generală, de tipul: „policecreature”. Acum în sfârşit n-am mai şti precis, vorba cântecului, care-i om şi care-i câine. Gradul de generalitate e deja mult crescut. Pot să se înroleze chiar şi pisici, şoareci, şerpi, broaşte şi papagali. Titulatura îi încape fără discriminări pe toţi. Deşi, dacă mă gândesc mai bine, termenul nu s-ar califica. „Creatura” presupune un creator. Şi iar ajungem la necazuri. Ideologia ne distruge lexicul nu alta. Nu mai ştii pe unde să scoţi cămaşa transpirată de trudă şi de scuipaturi în sân.

Se poate merge atunci către un cuvânt care e acceptabil chiar şi pentru evoluţionismul darwinist cel mai dogmatist: „mammal”. „Businessmammal”, de exemplu. Chiar şi maimuţele îşi vor putea lua liniştite laptop-ul sub… membrul superior şi să-şi vadă de afaceri cu banane, havane, coca sau cu purici colectaţi de la surate. Indiferent, treaba lor.

Realizez însă că tocmai am nedreptăţit protozoarele. Ca să nu vorbim de mult mai periculoasele nemanifere precum reptilele sau peştii carnivori. Propun repede, ca să scăpăm cu faţa curată şi cu organismele intacte: „living being”. Are dezavantajul lungimii, e cam ineficace, dar rezolvă problema. Şi asta e tot ce contează. Plus că sună aproape ca un rang, nu mai e o simplă profesie, ci un titlu, o funcţie.

Cu tot efortul meu de a împăca lupul şi capra din cimilitură, am uitat… varza. Plantele, se ştie, au şi ele drepturile şi demnităţile lor. Mă întreb când se va trezi lumea asta crudă şi nesimţită la realitate şi va înţelege cât rău facem cireşului când îi smulgem cu nepăsare roadele. Sau cât suferă mărul când îl scuturăm cu nerv. Nici nu mai pomenesc de fructele pe care le zdrobim sau le fierbem fără pic de conştiinţă. Fără inimă.

Poate că am cam sărit puţin gardul şi am luat-o pe ogor, dar nu era chip să mă opresc înainte ca dreptatea să fie săvârşită. Insist că şi ecologiştii militanţi trebuie să ceară dreptul la reprezentare pentru plantele pe care le apără. Iar când vom auzi pentru prima dată titulaturi precum „policething” sau „businessthing” ori „clergything” cred că toate grijile noastre vor dispărea. Şi vor da buzna toate obiectele laolaltă în fericirea fără margini a nediscriminării în stare pură.

Asta până se va revolta antimateria…

PS: Am considerat potrivit să resuscitez acest text pe care l-am publicat prima oară (cu mici diferenţe) pe Recitirea. Cer iertare celor pentru care reluarea lui este supărărtoare.

Rolul lui Sergiu Nicolaescu în cinematografia perioadei comuniste mi se pare oarecum similar cu cel al lui Păunescu în literatura aceleiaşi epoci. Toleraţi sau promovaţi – cine, oare, o să ne poată spune vreodată adevărul? – amândoi au produs mult, erau populari, nu tot ce au lăsat în urmă e de calitate, dar nici nu trebuie aruncat totul la pubela istoriei. Vorbesc aici de Nicolaescu regizorul, deoarece ca actor nu m-a convins decât când eram pe-a V-a şi am văzut Un comisar acuză. Am fost duşi obligatoriu cu şcoala.

Faptul că un regizor agreat de regimul comunist – altfel nu putea produce zeci de filme – a dovedit un mare apetit pentru istorie mi se pare oleacă suspect. Fiindcă este ştiută pofta tuturor totalitarismelor pentru măsluirea realităţilor istorice sau pentru reinterpretarea lor în cheie ideologică adecvată. Nădăjduiesc (încă) să nu ajungă pruncii viitorului să înveţe istoria după Dacii, Mihai Viteazul, Mircea, Nemuritorii, Pentru patrie etc. Nici să-şi contureze imaginea comunismului urmărind aventurile comisarului Moldovan sau pe cele ale Pistruiatului, fiindcă le-ar deveni deosebit de simpatică „orânduirea socialistă”.

Când am auzit că Nicolaescu va face un film despre viaţa lui Carol I m-a luat îngrijorarea. Mă gândeam că încă un personaj important din istoria acestei ţări urmează să fie ciopârţit, mutilat. După ce am văzut rezultatul, înclin să cred că aveam dreptate, măcar la nivel… estetic. Carol I nu e un film propriu-zis, ci un fel de docu-dramă: pe jumătate documentar, pe jumătate film.

Habar nu am cum arăta proiectul în mintea regizorului, dar rezultatul este un eşec. Singurul lucru cu care am rămas au fost nişte informaţii pe care nu le cunoşteam. În rest, un scenariu cacofonic, jocul crispat al actorilor, melodramă fără susţinere epică şi fără tensiune. Un ghiveci bine împachetat şi vândut ca mare realizare de către MediaPro Pictures.

Orice literat care se respectă, dacă ar fi avut ocazia, ar fi putut pieptăna scenariul, izbăvindu-l de povara repetiţiilor supărătoare sau a stânjenitoarelor accidente precum „dinastică-Carol”. Probabil că în privinţa dialogurilor nenaturale – în marea lor parte – nu prea era nimic de făcut. Aşa le-a vrut scenaristul Nicolaescu.

Există inconsecvenţe de procedură rizibile. La un moment dat intervine o voce care citeşte, în germană, scrisorile primite de către Carol I de la expeditori nemţi, peste care se suprapune vocea traducătorului. Când însă avem de-a face cu un expeditor rus, scrisoarea este citită direct în româneşte. S-or fi terminat vorbitorii de rusă?

Andreea Măcelaru, care joacă rolul Principesei Maria – viitoarea regină Maria – rămâne de mai multe ori pe ecran cu un zâmbet tâmp, în genul ştiristelor care trag un rânjet după ce tocmai ţi-au relatat despre un atentat sângeros. Când vorbeşte, te jenezi, fiindcă zice chestii care nu sună firesc, replici luate parcă din manualul de istorie. Dar presupun că regizorul i-a cerut să joace astfel.

Dacă mai adăugăm şi piruetele – marcă înregistrată – cu care se prăbuşesc toţi „împuşcaţii” din film, vocea lipsită de intonaţie a regelui sau prezenţa uşor stingheră şi nedumerită, chiar superfluă în unele scene, a viitorului rege Ferdinand, devine aproape imposibil să te concentrezi asupra conflictului moral al lui Carol I, care se vede nevoit să aleagă între dorinţa sa şi cea a poporului. Deşi nu e comedie, pe alocuri pufneşti fără să vrei şi se duce toată tensiunea.

Nici măcar drama familială a familiei regale care a pierdut-o pe singura fiică – aflată la o vârstă fragedă – în timpul unei epidemii de scarlatină nu se încheagă astfel încât să susţină şi să justifice epic sau cinematografic o discuţie finală –retrospectivă şi reconciliantă – între Carol şi Elisabeta. Toată scena e artificială şi cam în falset.

Naratorul inserat ca martor ocular al desfăşurării evenimentelor e o găselniţă interesantă şi deconstructivă. Dar de atâta de-construcţie involuntară beneficiază această producţie încât abia se mai ţine pe picioare. Prea i se văd toate cusăturile.

Din cele 90 de minute ale filmului, vreo 15 (cel puţin) cuprind doar secvenţe de epocă de la diverse ceremonii sau de pe front, fără niciun comentariu. Poate că noi ar trebui să credem că astea compun atmosfera specifică. Ei bine, nu credem. Ci suntem tentaţi mai degrabă să suspectăm că regizorul voia să aducă filmul cumva la dimensiunile regulamentare. Se tace prea mult într-un film despre o perioadă în care s-au întâmplat multe lucruri şi în care s-a modernizat practic România, abia ieşită de vreo 50 de ani din Evul Mediu.

Unde mai pui că se recurge la numeroase inserţii din alte filme – că te şi întrebi ce o mai fi avut de lucru pentru filmul de faţă –, toate, fără-ndoială, în regia lui Sergiu Nicoalescu. Nu mă corectaţi, vă rog, fiindcă exact aşa scrie pe genericul final (şi noi aşa se cuvine să citim): Nicoalescu. De unde se vede că filmul a fost făcut cam în grabă şi cam de mântuială. Sau că cineva a vrut să-i facă o farsă nasoală venerabilului. Sau să zic „genialului”? În paranteză fie spus, nu ştiam că cantitatea e  criteriul unic ce dă măsura genialităţii, dar ne-a spus-o în sfârşit Antena 1…

Amprenta regizorală se simte însă în densitatea – însemnată! – de împuşcături pe oră. Acest „Clint Eastwood al României” – cum îl numea un amic mai tânăr (felicitări!) – nu ne lasă fără porţia de bum-bum necesară. Sunt şi gloanţe, şi obuze, şi grenade, şi cai… pentru toate gusturile.

Faptul că această peliculă biografică a beneficiat de „sprijinul” Centrului Naţional al Cinematografiei înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât că scenariul a fost selectat pentru a primi bani de la bugetul de stat în vederea realizării. Iar această selecţie este rezultatul unui concurs. Concluzia mea e că slabă concurenţă trebuie să fi avut Nicolaescu din moment ce, cu un scenariu atât de slab şi prost scris, a reuşit să câştige. Sau – aşa cum se întâmplă în România – a fost „preferat” el de către… juriu, nu tinerii ăştia care se ocupă de prostii şi câştigă premii pe-afară.

Cu toate acestea, aş zice că filmul merită văzut o dată. Fără niciun fel de ironie, îi mulţumesc prietenului care m-a cadorisit cu el. Pe lângă un manual de istorie sau o carte serioasă, e bun şi filmul. Mai colorează puţin atmosfera austeră a tratatelor de istorie. Muzica-i faină.

Totuşi, dacă nu l-aţi cumpărat, eu zic să cereţi DVD-ul de pe la prieteni, cunoştinţe. Nu daţi banii pe el. Mă ofer să-l împrumut celor curioşi (din perimetrul accesibil mie).

PS: Nu vă lăsați păcăliți de trailer, normal că arată bine.

Habar nu am dacă ceea ce zicea Boc era populism pur sau nu (cum că moţiunea viza blocarea legii pensiilor). Dar, dacă e adevărat, atunci parlamentarii s-au mişcat exemplar şi şi-au salvat dosul de o pârleală inimaginabilă: diminuarea pensiilor şi tulburarea liniştii de la bătrâneţe.

Cum să faci, domn’le, aşa ceva unui politician care s-a spetit să dea ţării legi şi principii înţelepte? Cum să-l privezi de o pensiuţă grasă când el s-a privat 4-8-12 ani de o viaţă tihnită şi, în schimb, a trebuit să dea interviuri pe la televizor, să locuiască în Bucureşti cu chirie? Sau când, în loc să facă bani cum face tot românu’, s-a sacrificat să asude prin Casa Poporului, fără să aibă şi el voie la oleacă de boutique, acolo, cu care să mai producă un şfanţ? Inadmisibil, într-adevăr.

Dar insist că s-ar putea ca ceea ce spune Boc să fie populism de cea mai joasă speţă. În parte, sunt convins că aşa şi este. Legea asta putea să intre mai demult în dezbatere, să fie scoasă de la naftalină înainte de criza de acum. Dar nici replicile pe care le primeşte de la celelalte partide nu sunt mai breze. Acum, ori s-au tâmpit cu toţii, ori ne cred tâmpiţi pe toţi. Mai există şi a treia variantă: cum interesele le sunt în pericol, s-au panicat şi au început să debiteze orice ca să iasă bine din acest moment.

Criza asta politică a dezvăluit o dată în plus că nu există absolut nicio preocupare pentru vreun interes al ţării. Până şi declaraţiile au fost curăţate de asemenea idei oricât de demagogic exprimate. Toţi politicienii vocali ai momentului se străduiesc să-şi perieze partiduleţul, să-l scoată în faţa lumii şi să proclame mizeria în care zac ceilalţi politicieni.

Să se fi întunecat atât de tare la minte încât să nu observe ce se întâmplă? Aceste decredibilizări reciproce nu le sporeşte cota de piaţă niciunuia, ci doar scade vertiginos încrederea pe care le-o (mai) acordă populaţia. După ce urlă ca apucaţii că presa îi tratează la grămadă, că nu are nuanţe, că pune laolaltă bunii cu răii, ei fac exact la fel cu adversarii lor. Eu zic să-i credem, fiindcă se cunosc mult mai bine ei între ei – doar mulţi sunt foşti slugoi de partid unic – şi sigur ştiu ce spun. Această bălăcire în noroi nu e deloc o atitudine de oameni responsabili, ci de trepăduşi debusolaţi.

Fiindcă nu cred că e doar un accident că se mizează pe bălăcăreli. E un calcul de-a dreptul diabolic. Există o mare doză de indignare şi scârbă socială. Societatea românească îmi pare mai predispusă acum decât în anii trecuţi să reacţioneze în virtutea umorilor, deoarece s-a săturat de demagogie goală şi tâmpă, plus că i-a cam ajuns cuţitul economic la osul financiar – cel mai sensibil, pare-se.

Nivelul la care se înregistrează răspunsul corpului social la aceste frustări este unul de speţă inferioară. Însă are „avantajul” că furnizează un prilej de defulare. Oamenii se simt răzbunaţi. După o tiradă de scârboşenii fără noimă – debitate de vreun inept lider de partid – adepţii lui (dornici de o revanşă afectivă) se simt răcoriţi ca după o sudalmă sănătoasă. Asta e miza politicului în acest moment: nevoia oamenilor de a-şi descărca năduful. Iar toate tribunele disponibile sunt folosite pentru a înfierbânta această magmă.

Priviţi cu atenţie că nici măcar pe preşedinţii de partid nu-i mai interesează că instituţia Parlamentului este compromisă dincolo de orice limite. Ei înşişi se îmbăiază în limbaj de mahala, în acuzaţii gratuite, în slogane populist-obscene. În afară de interesul politic de haită, nu mai au nimic sacru. Desigur, că de vină sunt mereu alţii pentru tot ceea ce se strică în ţara asta. Mă întreb unde fug mereu acei vinovaţi, cum scapă, de ce nu sunt niciodată prinşi asupra faptului şi cum se face că partidele s-au dovedit impermiabile la asemenea lichele, arătându-se mereu imaculate.

În mai toate discuţiile din ultima vreme nu vezi decât indivizi aroganţi, care îşi încoardă muşchii în direct, care scuipă în faţa oricui nu le oferă respectul pretins (mai niciodată şi cuvenit), nişte prost-crescuţi cu costume scumpe, lipiţi cu poponeaţa de fotoliu şi îngroziţi că ar putea pierde acest privilegiu. De la sindicalist la preşedinte de stat, toţi au ceva de câştigat sau de pierdut, un interes care cum-necum nu prea coincide şi cu interesul ţării.

Aş vrea să-i cred pe cei care spun – precum Ben-Oni Ardelean – că există şi politicieni responsabili. Regret, în democraţii lucrăm cu majorităţi. Majoritatea e actualmente, în mod explicit, dezinteresată de orice adevăr, de orice responsabilitate, de orice lucru bun. O spunea ea însăşi prin discursul majoritar pe care îl propagă. Politicienii buni, valoroşi, cinstiţi etc. nu sunt utili în această etapă.

Ceea ce au realizat aceşti nenorociţi este un fapt cu mult mai grav şi cu urmări greu de anticipat. Au compromis pentru multă vreme credibilitatea Parlamentului. O covârşitoare majoritate a populaţiei este convinsă că avem acolo o cloacă de rebuturi umane care ar merita linşajul. S-ar putea să fie adevărat. Dar asta nu înseamnă în niciun caz că nu mai este nevoie de această instituţie. Luptătorii anti-băsescieni se laudă că nu vor lăsa ţara să ajungă la dictatură. Or, prin defăimarea reciprocă în care s-au angajat, nu fac decât să înfiereze singura instituţie care stă între dictatură şi democraţie. Aşadar, fie sunt proşti, fie sunt orbi, ori pur şi simplu lipsiţi de scrupule. Altă variantă nu văd.

Mă sperie că prea mulţi oameni care odinioară se preocupau de politică, de vot au ajuns să spună că Parlamentul e doar o adunătură de mafioţi care ar fi mai bine dacă s-ar desfiinţa. Logica lor e clar deficitară, fiindcă în acelaşi fel se poate argumenta că spitalele ar trebui desfiinţate doar pentru că medicii sunt unii corupţi, iar alţii incompetenţi ş.a.m.d. Dar oamenii nu funcţionează logic. Nu acţionează logic. Iar criza actuală (cea politică) nu face decât să alimtenteze frustrările, să hiperbolizeze nemulţumirile şi să aţâţe setea de răzbunare. Foarte mulţi s-au săturat şi vor nişte capete de politicieni, dacă se poate chiar pe toate.

Aş zice că e destul de clar pentru oricine, dar – ca să nu fiu acuzat că transform nejustificat premisa în concluzie – voi spune că e doar o observaţie persoanală (empirică) aceea că gradul de insecuritate la nivelul străzii a crescut, că oamenii îşi exhibă mai prompt nervii şi agresivitatea acum decât în urmă cu 5-10 ani. În plus, tot mai mulţi au ajuns să înţeleagă că au drepturi – chiar dacă le interpretează foarte prost – şi că cineva ar trebui să le dea socoteală.

În loc să încerce să atenueze intensitatea acestor tensiuni, majoritatea liderilor politici încearcă din răsputeri să profite de pe urma lor îndreptându-le împotriva adversarului conjunctural. Dar este o mişcare fundamental greşită, pentru că înseamnă să tragi gloanţe în fundul unei bărci în care te afli tu însuţi. Asta fie şi numai pentru faptul că, aşa cum s-a întâmplat adesea, cei cărora le erau turnate azi dejecţii în creştet mâine deveneau partenerii politici admirabili şi credibili. Partea a doua e normală, politica înseamnă negociere şi asociere, prima e cea maladivă.

S-ar putea totuşi ca aceşti indivizi foarte decişi să se păstreze în funcţii să ştie mai mult decât noi. Se prea poate ca ei să cunoască adevărul despre IQ-ul maselor şi despre gradul lor de manipulabilitate. S-ar putea ca investiţia să renteze şi să-i scoată preşedinţi, primari, consilieri, parlamentari etc. Pe termen scurt, da. Pe termen lung e clar că distrug şi că, într-un fel sau altul, vor ajunge să tragă ponoasele acestui rău pe care îl cultivă cu deplină lucidate.

Cine-i ăsta, bă? se auzi, din spatele copacilor.
Cine-i ăsta, bă? străbătu ecoul străzile oraşelor.
Dar tu ce treabă ai? Ce vrei să zici?
De ce insişti? şi de unde strigi?
Trebuia să întreb, vezi? Nu prea ştiu eu de ce.
Dar trebuia.

Cine-i ăsta, bă? îmi sună în urechi când am pus piciorul în casă.
Cine-i ăsta, bă? veni spre mine un zvon prin pereţi.
Am scos buletinul şi l-am arătat în toate direcţiile
Cu înfrigurare, cu nepricepere (era prima dată când făceam asta).
Mi-am urlat numele cu voce tare.
Să mă fi cotropit străinii?

Cine-i ăsta, bă? îmi ţiuia urechea către miezul nopţii.
Cine-i ăsta, bă? îi răspundea creierul pe jumătate adormit.
Am dat muzica mai tare ca să nu-mi aud gândurile,
Am bulucit toate traumele copilăriei la uşa memoriei,
Doar-doar voi scăpa.

Cine-i ăsta, bă? îmi pulsa monoton prin vine.
Cine-i ăsta, bă? simţeam şi în stomac.
Uite, îmi zic, m-au invadat curioşii ăştia,
Curiosul ăla, cinele ăla care s-a luat de mine.
Ieşi afară!

Cine-i ăsta, bă? m-am trezit scăpând printre lacrimi.
Cine-i ăsta, bă? se încăpăţâna limba să fredoneze
Fără vrerea mea, fără ajutorul meu.
Eram la capătul puterilor.

Cine-i ăsta, băăăăăăă? m-am alăturat şi eu corului de nedumeriţi,
Am dus gura la pământ şi am strigat într-o crăpătură
Ca să se audă până în rărunchii lui fierbinţi;
Mi-am făcut mâinile pâlnie şi am urlat către toate constelaţiile
Reci şi impasibile.
Măcar să fie informate cu toatele.

Cine-i ăsta, băăă…? se târa ecoul îndepărtându-se.
Iar apoi înfricoşata aşteptare…
În linişte, ca la Ziua de Apoi.

Viaţa unui om super nu începe în momentul… eclozării din placenta originară. Nu, ci cu mult înainte. Şi începe de la o super-mamă şi de la un super-tată. Care, după ce s-au întâlnit şi s-au super-iubit, s-au super-încins şi într-o seară super-romantică au… conceput un super-embrion. Nu intrăm în detalii, fiindcă, deşi tot ce am spune este super-decent, n-am vrea să stânjenim totuşi vreun cititor super-pudibond.

Din cauză ca avem de-a face cu o super-mamă, e neîndoios că ea şi-a programat super-bine sarcina. Nici foarte devreme, ca să nu-i afecteze studiile. Nici foarte târziu, ca să n-o prindă menopauza. Super-perfect încât să îmbine în mod super-plăcut maternitatea cu cariera. Minuţiozitatea cu care şi-a pregătit acest eveniment este super-exemplară. A participat la super-cursuri pentru mame şi taţi gravizi. A făcut exerciţii fizice cu profesoare super-calificate (care au învăţat-o cum să dobândească super-mobilitatea şi super-muscultura necesare unei naşteri super-uşoare). A făcut mai multe cure de super-detoxifiere a organismului, pentru ca super-fătul să se dezvolte în condiţii super-sănătoase.

Inclusiv seara super-romantică de care aminteam a fost cu grijă programată. Astfel că viitorii părinţi au apelat la un super-consultant de la un centru de planning familial, care le-a recomandat să facă în aşa fel încât super-bebe să se nască într-un anotimp cu temperatură potrivită. Primăvara prin aprilie sau mai, când nu e super-cald, nici super-frig, astfel încât atmosfera să fie numai super-prielnică pentru proaspătul nou-născut.

Apoi, cei doi părinţi şi-au ales un super-ginecolog, care să le supravegheze super-calificat gestaţia. Super-doctorul a hotărât că vârsta mamei este super-optimă pentru procreare. I-a mai recomandat, de asemenea, o super-terapie preventivă vizând super-vitaminizarea şi super-fortifierea organismului. Când totul a fost gata, s-a putut proceda la pregătirea serii super despre care am vorbit mai sus.

Ca să n-o lungim, pe toată perioada celor nouă luni, mama a beneficiat de super-atenţia super-medicului şi de toată super-sensibilitatea şi super-bunăvoinţa tatălui. Nu pomenim nimic aici despre cele câteva vânzătoare şi funcţionare super-nesimţite, nici de concetăţenii care, în mai multe rânduri, nu i-au cedat locul în diferite situaţii când acest lucru se impunea. Trecem sub tăcere şi faptul că diferiţi indivizi prost-crescuţi ascultau cu obrăznicie manele super-penibile în preajma pântecelui matern.

Trebuie să povestim însă că super-tatăl vorbea zilnic cu abdomenul din ce în ce mai bombat al mamei şi îi spunea super-poveşti pe fundal de muzică super-potrivită recomandată de super-specialiştii care veghează la super-dezvoltarea armonioasă a viitorilor oameni.

Viitoarea super-mămică, deja în exerciţiul funcţiunii, s-a străduit din răsputeri să mănânce numai produse super-bio, în acest sens interogând pieţarii zeci de minunte pentru a elucida provenienţa fiecărei legume şi a fiecărui fruct. Unii dintre ţărani au fost nevoiţi să explice inclusiv rotaţia culturilor şi procesul tehnologic de obţinere a prazului bio şi a roşiilor fără chimicale. Dar super-mama consideră că a meritat osteneala.

După ce a fost gata şi camera cu super-jucării şi super-mijloace fixe, era deja momentul ca şi super-bebele să se nască. Într-o super-maternitate, cu super-dotări şi super-personal, micuţul a venit pe lume cu o super-poftă de urlat. În foarte scurt timp – dovadă că toate lucrurile mergeau super – a fost trimis acasă împreună cu cea care l-a livrat lumii.

A început apoi să crească, îndopat numai cu super-produse certificate şi garantate. Din păcate, o mică problemă a intervenit aici, fiindcă super-mama nu prea a putut să alăpteze cât scrie în super-tratatele de specialitate. Dar e un amănunt care nu se contabilizează fiindcă nu reuşi să tulbure atmosfera generală super.

Din cauză că super-mama a trebuit să plece la super-slujba ei relativ devreme, a fost căutată o super-bonă, cu recomandări super. Aşa că viaţa micuţului a continuat super-voioasă şi într-o ambianţă familial-dădăcească absolut super. Părinţii i-au căutat apoi o super-grădiniţă, cu super-educatori care ştiau engleză, germană, franceză, italină, spaniolă, canto, pian, gimnastică, tenis, înot, tir cu arcul, tir cu praştia, patinaj artistic, patinaj viteză, PR, webdesign, schi, schi nautic, diplomaţie, golf, fotbal, atletism, handbal, economie politică, volei, fotbal tenis, marketing, baschet şi baseball. Astfel că super-copilul a primit o super-educaţie încă din cea mai fragedă pruncie.

La şcoală a avut un super-dascăl cu trei facultăţi făcute toate la zi şi la stat, în centre universitare de renume. Era, desigur, un elev super-eminent care nu lua decât FB, iar la fiecare sfârşit de an îi făcea pe părinţii săi super-mândri de performanţele sale.

A ajuns şi la gimnaziu, într-o super-clasă, super-selecţionată, unde beneficia numai de super-profesori, toţi cu minim două doctorate. Super-copilul devenea astfel un super-adolescent exemplar. Liceul a fost o super-experienţă în care tot ceea ce a început odată cu super-programarea părintească a momentului concepţiei şi a viitorului s-a întregit în chip super-desăvârşit.

Tânărul nostru super s-a înscris la o super-facultate, cea mai super dintre toate cele de profil din ţară, de unde să iasă un super-specialist super-bine plătit. Mai rămânea să descopere şi o super-gagică cu care să facă super-copii exact după modelul părinţilor săi. Desigur că, având o super-maşină, fiind super-deştept şi super-educat, super-gagica n-a întârziat să apară. Au rămas super-impresionaţi unul de altul încă de la prima întâlnire. Toate clipele petrecute împreună erau super.

În cele din urmă au decis să facă o super-nuntă. Au pregătit super-atent fiecare detaliu. Rochia ei era super-bestială, costumul lui, super-costisitor. Dar nu conta, fiindcă părinţii lor aveau super-suficienţi bani. Au găsit localul cel mai super-mişto şi au făcut un chef super-fun. Toată lumea a plecat super-încântată. De aici încolo nu are rost să vă spun, fiindcă au continuat acelaşi super-destin moştenit din familie.

Nu ştiu exact cum se face că datorită sindromului cuibului gol, super-părinţii au resimţit cam tare instalarea tinerilor însurăţei la casa lor. Dar până la urmă, au găsit un super-terapeut care le-a rezolvat problema într-un mod super-neaşteptat şi super-rapid. În prezent, sunt doi oameni de vază ai societăţii, cu o familie super-puternică şi dau sfaturi în stânga şi în dreapta. Se pare că fac chiar consiliere premaritală şi maritală cu mai multe cupluri care vor să dobândească aceleaşi super-abilităţi şi să îşi îndeplinească la rândul lor super-destinul.

Această mică furtună i-a apropiat şi mai tare, cunoaşterea reciprocă atingând între ei un nivel cu adevărat super-excepţional (el, de pildă, ştie acum că ei nu-i place când îl vede introducând cheia de la super-maşina lor de lux în mod ameninţător către trompa lui Eustachio; ea ştie, în schimb, că lui nu-i place când o vede tamponând tacticos indexul în salivă pentru a avea priză când dă următoarea filă a unei cărţi).

Nu ne îndoim niciun moment măcar că dacă, prin absurb, s-ar fi ajuns la un – ferească sfântul – divorţ, lucrurile ar fi decurs super-paşnic, deoarece avem de-a face cu nişte oameni super-rezonabili. Ar fi rămas toată viaţa super-prieteni de familie care să-şi petreacă toată sărbătorile religioase şi familiale laolaltă.

Despărţirea lor ar fi fost o revelaţie pentru toate cunoştinţele care ar fi avut în ei un adevărat super-exemplu şi ar fi descoperit beneficiile – până atunci cu totul necunoscute – ale unui nou nivel într-o relaţie super-emancipată şi semnificativă. Cum nu s-a întâmplat – aproape că ne pare rău că nu am beneficiat de o nouă experienţă super-educativă –, au rămas împreună şi super-fercirea s-a reinstaurat îndată în super-căsnicia lor.

Îmi rămâne numai să presupun că vor avea parte de o bătrâneţe super-liniştită. Cu o super-pensie – atât de la stat cât şi din pilonul II, respectiv III – cu super-experienţe de bătrâni super-bine conservaţi. Decesul – survenit la o vârstă super-înaintată – va fi super-mediatizat, îi vor super-jeli nepoţii. Îi vor aşeza în super-cavouri, cu aer condiţionat, plasmă şi doulby surround. Apoi vor beneficia de super-parastase care să le asigure o existenţă post-mortem super-confortabilă. Dacă nu le permite religia să facă parastase, atunci măcar la super-înmormântare vor participa super-preoţi/pastori care le vor super-elogia destinul lor super. Iar nouă se ne fie de învăţătură de minte.

De câţiva ani buni tot caut autori care să manifeste o bunăvoinţă trans-confesională. O fi damblaua mea, dar am impresia că cei care nu se lasă cu totul furaţi de coloratura confesională reuşesc să înţeleagă cu un dram mai mult din creştinism şi din umanitate totodată. De cele mai multe ori însă dau peste tot felul de celebrităţi de ghetou, din toate confesiunile, care îşi afirmă superioritatea faţă de alte denominaţiuni şi prioritatea de care beneficiază comunitatea lor, în raport cu toate celelalte, la triajul final către rai. De aceea, un autor care îşi asumă confesiunea în care se află fără să simtă nevoia să-i aşeze pe alţii mai prejos, ba chiar valorificând ce găseşte bun oriunde, mi se pare o raritate reconfortantă.

Am avut totuşi privilegiul să lucrez la traducerea unei cărţi scrise de un autor destupat la minte şi la suflet (!?). Spiritualitatea creştină reprezenta, pentru el, o avere ce nu a fost hărăzită de Dumnezeu numai comunităţilor evanghelice ce-şi întind rădăcinile până prin secolul XVI. Sintagma de Biserică Universală are pentru acest autor un înţeles plenar, care include tradiţiile ortodoxe, catolice şi protestante deopotrivă. A fost dintre puţinele cărţi concepute de autori occidentali – mă refer la cele la care am avut acces până acum în limba română – în care ortodoxia nu apare doar incidental, ci este prezentată în cunoştinţă de cauză.

Acest surprinzător autor se cheamă Gerald L. Sittser (alias Jerry Sittser) şi i-au mai fost traduse în româneşte încă trei titluri. Nu ştiu ce l-a determinat să aibă o asemenea deschidere – de altfel, absolut normală şi cu totul creştinească – spre spiritualităţi mai puţin frecventate de confesiunile post-protestante. Ştiu însă că, într-un moment de grea cumpănă (în altă carte mărturiseşte că şi-a pierdut soţia – deci cred că despre acest moment este vorba), s-a dus să se reculeagă într-o… mănăstire. De altfel, cartea pe care am tradus-o este dedicată şi măicuţei Florance. Această atitudine binevoitoare şi chiar îndatoritoare s-ar putea să-l coste în viaşa asta. S-ar putea să piardă nişte cititori, dar chiar nu contează.

Cartea Water from a Deep Well este, mărturiseşte autorul, rezultatul unor ani de acumulări ce s-au datorat cursului de spiritualitate creştină pe care îl predă în universitatea teologică în care lucrează. Acest curs avea o desfăşurare mai aparte: timp de o lună de zile, studenţii care voiau să participe urcau în munte, la o cabană, fără telefoane, fără televizoare sau alte mijloace de contact cu lumea. În această stare de recluziune, erau introduşi în fascinanta lume a sfinţilor Bisericii Universale: Augustin (favoritul lui Sittser), Grigorie de Nyssa, Ioan Scărarul, Benedict, Dorothy Day, C.T. Studd, Jonathan Edwards, Melania cea Tânără, Gerhard Groote, avva Antonie, Calvin, amma Sincletica, Desmond Tutu, Vibia Perpetua, William Carey, Toma d’Aquino, Luther, Iuliana de Norwich, Maria d’Oignes, Pahomie cel Mare, Jim Elliot, Francis din Assisi, William Carrey, Thomas Merton, Ioan Casian, Bonaventura, Susana Wesley etc. etc.

Ce lume! Ce atmosferă şi ce companie distinsă! Autorul are marele merit de a fi privit cu un ochi bun activitatea acestor oameni. Admiraţia lui însă nu exclude şi delimitări sau accente mai critice, dar nu îşi face un scop în sine din contestarea şi taxarea diverselor excese sau neajunsuri. Trece peste chestiunile minore cu eleganţa omului care a cunoscut frumuseţea şi belşugul spiritualităţii creştine, aşa că nu se cramponează de o replică, de o atitudine, de un eşec personal sau instituţional.

Are „tupeul” – presbiterian fiind – să-şi examineze critic propria tradiţie spirituală, despre care afirmă: „spiritualitatea evanghelică reverberează adânc în mine, însă pentru un motiv foarte întemeiat: la vârsta de douăzeci de ani am experimentat şi eu o convertire”. Mai mult, analizează critic chiar şi rădăcinile acestei ramuri creştine atunci când vorbeşte, de pildă, despre metodele „manageriale” adoptate de către unii dintre marii predicatori ai secolului XIX. În acest punct, are şi un aliat foarte puternic în persoana lui Jonathat Edwards, care critica metodele lui Whitefield. Am aflat, din „culisele” aceleaşi tradiţii creştine (asta e, chiar şi protestanţii au deja tradiţia lor) despre spiritul ecumenic al celebrului John Newton.

Ce am remarcat însă ca o constantă este faptul că tiparele reprezentative pentru spiritualitatea unei epoci au răspuns unei nevoi acute şi reale a oamenilor din epoca respectivă. Nu este vorba aici de aşa-zisa relevanţă, fiindcă acest concept duhneşte de marketing şi publicitate de la o poştă. Nu, nici gând! E vorba despre faptul că Gură-de-Aur, Jean de Brébeuf, Tomas À Kempis, Tertulian, Mary Slessor şi mulţi alţii erau extrem de preocupaţi de sufletul omului şi că reuşeau să pună învăţăturile scripturilor în relaţie cu nevoia specifică a oamenilor dintr-o epocă.

Parcurgând cartea cu încetinitorul, n-am rămas vreun moment cu impresia că vreo tradiţie creştină iese dezavantajată sau, dimpotrivă, că este tratată părtinitor. Nici că vreun model spiritual ar fi superior altuia. Fiindcă absolut toate au riscurile şi chiar neajunsurile lor certe. Întâlnirile cu Dumnezeu nu sunt condiţionate de terminologii precum naştere din nou, restaurare, convertire, îndumnezeire etc. Ele, din fericire pentru noi, se întâmplă şi transcend atât raţiunea cât şi raţiunile meschine ale muritorilor ce vor să rechiziţioneze „recipientul” cu har. Toate tradiţiile creştine au dat martiri, în toate se regăsesc şi derapaje, toate au şi stigmatele lor ruşinoase. Nici cei care se reinventează acum şi se denumesc mai creştini decât toţi predecesorii nu vor scăpa de asta. Asasini nu sunt doar cei cu arma sau cu rugul, ci şi cei cu cuvântul sau cu indiferenţa, cu legalismele sau cu intransigenţa, cu exclusivismul sau cu mândria de a fi superior altora.

Cartea urmează să apară la Editura Casa Cărţii, faţă de care îmi exprim din nou aprecierea pentru asemenea iniţiative. Titlul încă n-a fost stabilit, variantele în discuţie fiind Apă dintr-o fântână adâncă (deci o traducere fidelă a titlului în engleză) şi Izvoare de apă vie (propus de către subsemnatul ca traducător). V-aş ruga, dacă binevoiţi, să vă exprimaţi preferinţa pentru unul sau celălalt dintre titluri, fiindcă ar fi de un real ajutor. Personal mă interesează care dintre titluri v-ar atrage mai mult într-un raft de librărie sau la o tarabă de cărţi.

În urmă cu vreun an de zile primeam acest clip la care, din când în când, sunt nevoit să mă întorc. A rămas un punct de referinţă. De atunci, nu mai pot vorbi cu dispreţ despre turmă, am grijă ce numesc animalic. Pe bune, nu-i doar o retorică de blog, ca să dau mai deştept pe monitoarele cititorilor. Dimpotrivă, s-ar putea ca pentru unii să dau de prost când spun asta.

Două sunt chestiile care mă determină să îmi amintesc periodic acest filmuleţ: comportamentul turmei şi atitudinea faţă de violenţa îndreptată spre cel slab.

Prezentul nostru destupat la minte vituperează de câte ori are ocazia împotriva turmei şi a comportamentelor de turmă. Profeţii contemporaneităţii ne zoresc să ieşim din turmă şi să ne afirmăm sinele. Să dăm frâu liber vieţii încătuşate în… habar n-am unde, de fapt. Ideea ar fi că trebuie să fii tu însuţi. Nu prea îţi spune nimeni cum, iar cei care îţi spun te trimit, vai, la un set de modele preexistente. Fii tu însuţi/însăţi când îţi faci un tatuaj mişto (că tot aşa mai au vreo câteva zeci de mii din ţara asta). Fii tu însuţi/însăţi şi cumpără cel mai tare gadget de pe piaţă (oricum e făcut în serie). În orice caz, îndemnul de a te lepăda de blestemata turmă e un nonsens în sine. Nu poţi să te afirmi dacă nu e cine să te privească. E ca şi cum ai încerca să arunci un avion de hârtie într-o cameră vidată.

Un creştin cât de cât umblat pe la biserică n-ar trebui să se înspăimânte însă chiar atât de tare de ideea turmei. La urma urmei, însuşi Christos se declară păstorul cel bun. Nu voi insista foarte mult pe detaliile – importante de altfel – acestei chestiuni. Prefer doar să reamintesc faptul că turma nu este lipsită de virtuţi. Chiar dacă nu mai e la modă, chiar dacă pare oleacă ridicol şi desuet, a fi în turmă are anumite avantaje certe. Turma te poate pune în valoare, fiindcă până şi turmele animalelor sunt organizate după anumite criterii. Abia în turmă, călcat pe picioare, terfelit uneori, întărâtat sau tolerat alteori, îşi poate individul arăta şi forma caracterul, virtuţile, calităţile individuale. Aici se şlefuieşte şi se afirmă cu adevărat personalitatea. Nu orice exemplar individual poate face parte din orice turmă. Există afinităţi de sânge şi ierarhii. Iar „rebelii” sunt adesea expulzaţi.

Mai nou, se discută chiar şi despre o posibilă „moralitate” animală. N-o fi faptul cu totul dovedit, dar anumite „gesturi” de „bunăvoinţă” au existat şi continuă să ne surprindă. Din păcate, părem mai atraşi de atitudinile belicoase ce se manifestă în cadrul unei specii decât de „generozitatea” ce trangresează uneori limitele dintre regnuri.

Pentru regnul uman existau cândva nişte coduri, nişte norme nescrise, nişte valori subînţelese şi unanim acceptate de societatea occidentală. Toate acestea se coagulau în jurul a ceea ce se chema onoare. Un om de onoare era curajos, responsabil, demn, onest. Cavalerii şi spiritul cavaleresc, care le-a supravieţuit multă vreme, întruchipau, pentru mentalul colectiv, aceste calităţi admirate şi admirabile. Aceşti oameni erau cei care ieşeau din turmă tocmai pentru că reprezentau ceea ce avea turma mai bun, mai de calitate, mai excepţional. O ieşire, aşadar, de deasupra, o afirmare care valorifică pozitiv aspiraţiile celor mulţi. Dintre făcătorii de bine se recrutau eroii: feţi-frumoşi, haiduci, prinţi, viteji etc.

Dar între timp am evoluat. Nu ne mai interesează aceste valori decrepite. Avem alte ţeluri, alte mijloace. Ieşirea din turmă acum se face prin diferenţiere negativă, prin exces, prin violenţă, prin şmecherie. Ierarhiile stau invers, cu spurcăciunea umană la vedere. Cei mai bine situaţi şi mai bine cotaţi sunt codoşii, derbedeii, parveniţii, perverşii, proştii descurcăreţi, viclenii etc. Deşi reprezintă scursura morală a valorilor societăţii, ei sunt „diferiţi”, atrag atenţia şi chiar admiraţia. A lor sunt televiziunile, filmele şi divertismemtul aproape în exclusivitate.

Viţelul ăla slab şi în necaz – din film – nu mai e salvat de corpul social uman, ci sacrificat fără reţineri şi fără procese de conştiinţă. Toată lumea profită de pe urma celui credul, lipsit de experienţă, slab (în toate sensurile) sau binevoitor. Exemplarele care fac deliciul turmei sunt crocodilii ce pândesc fără scrupule din împuţita baltă a existenţei, carnivorii care se gândesc cum să-şi burduşească pântecele pentru încă o vară, o viaţă sau pur şi simplu să-l burduşească fiindcă nu ştiu altceva, nu au alt ideal. Unde „a burduşi” presupune: casă maaaare, maşină scuuuumpă, vacanţe exotice, lux ostentativ şi de un prost gust exacerbat şi ubicuu.

Nu, domnilor, nu vreau să ies din turmă. Prefer să rămân un ilustru anonim acolo, la grămadă cu ceilalţi decât să mă „emancipez” pe coordonatele descrise mai sus. Nu din orgoliu spun asta, dar mă tem că degradarea ce se livrează la pachet cu afirmarea de sine este ireversibilă. Mă tem că o trezire tardivă la realitate este aproape inutilă din cauză că revenirea la normalitate s-ar dovedi fie prea costisitoare, fie imposibilă.

Desigur, există şansa şi ca turma să-şi schimbe complet năravurile. Cred destul de mult în capacitatea omului de a se îndobitoci încât să iau şi asta în calcul. Dar asta de deja altă temă, altă poveste, alt subiect de măcinat creierul.

Cândva încercam să scriu poezie. Acum…

Cocoşii lui Adam

Auzi cocoşii, Petre, îi auzi?
Cum cântă de mama focului?
Degeaba i-am ameninţat…
Mai întâi cu moartea,
Apoi cu viaţa, cu toată viaţa,
Că n-au cedat.

S-au suit în vârful casei să cânte,
După aceea s-au suit în plopi să cânte,
În fagi, în brazi, pe dealuri.
Acum au luat calea munţilor şi de acolo
Vor iar să cânte.

Oamenii nu se mai tem de cocoşi,
Umblă rătăciţi unii de alţii.
Cocoşii umblă în haite,
Nu se mai tem de revărsatul zorilor.

Într-o noapte i-am auzit cântând,
Parc-ar fi fost toţi într-un glas,
Într-un cor.
Iar când şi-au dat drumul
Ai fi zis că urlă lupi hămesiţi
La lună.

Cocoşii se tânguiau de mama focului,
De mama noastră se tânguiau.
A fost o noapte dintr-aia pe care nu mai vrei
Decât s-o uiţi…
Şi nu poţi, nicicum nu poţi.
Îţi venea să-ţi blestemi zilele,
Să-ţi dai duhul, numai să scapi!
Era cu neputinţă…

Of, dacă i-am putea face să tacă,
Să-i tăiem pentru vreo nuntă… ceva…
Un ospăţ.
Altfel ne intră în creier,
Ne invadează conştiinţa,
Ni se preling prin vene ca mâzga lui Adam.

Guvernul se tot laudă de ceva vreme că urmează să-şi asume răspunderea pentru nişte legi, în faţa Parlamentului. În sine, formula defineşte, din câte înţeleg eu, o procedură care asigură o trecere mai rapidă prin legislativ a unui act normativ.

Dacă însă desfacem puţin această sintagmă, rezultatul este de-a dreptul… revelator. E clar că ceea ce fac eu reprezintă o metodă care, în altă situaţie, ar fi fără sens. Însă locuim în România… unde lucrurile capătă mereu semnificaţii surprinzătoare.

Mai întâi să vedem ce întrebări ar putea ridica afirmaţia că în data cutare, Guvernul îşi va asuma răspunderea. Adică tot ceea ce a făcut până acum nu-şi asumă? Toate deciziile pe care le ia aproape de un an pot fi la un moment dat repudiate şi neasumate de către executivul actual? Ori înseamnă că hotărârile de până acum n-au fost luat cu responsabilitate? Că, deşi e criză economică, s-a decis la plesneală sau în funcţie de interesele personale/partinice ale unora?

Chiar dacă vă vine şi ne vine să răspundem în mare parte afirmativ la întrebările de mai sus, abţineţi-vă puţin. Fiindcă lăsăm anecdoticul la o parte, ieşim din calambur şi trecem la chestiuni mai serioase. Nu chiar de tot, că fără puţină speculaţie ironică nu mai iese demonstraţia.

Guvernul zice că îşi asumă răspunderea în faţa Parlamentului. Deci Parlamentul – dacă ar fi să readucem sintagmele la realitatea de care s-au desprins – poate trage la răspundere Guvernul pentru ceea ce îşi asumă. Aşa e şi normal, doar Parlamentul l-am ales noi. Astfel funcţionează lucrurile într-o democraţie.

Din nefericire – şi aici e ironia sorţii mai vizibilă – ăia care au puterea să tragă la răspundere sunt oamenii în care românii au cea mai puţină încredere (potrivit tuturor sondajelor de opinie din ultimii ani, cel puţin). Fiindcă nu i-am ales noi, în ultimă instanţă, ci s-au ales ei. În sensul că au momit, minţit, trişat şi ce-or mai fi făcut ca să fie trimişi Parlament, de unde ştiu ei că, dacă te pricepi cât de cât, nu mai ieşi decât cu picioarele înainte. In paranteză fie spus (fiindcă e deja un alt subiect), credibilitatea instituţiei legislative nu s-a îmbunătăţit în urma alegerilor uninominale…

Să recapitulăm. Guvernul îşi asumă răspunderea în faţa instituţiei pe care românii o consideră ca fiind cea mai coruptă. Pusă într-o asemenea cheie, situaţia pare peste măsură de ridicolă. Cei mai critici vor remarca probabil că la această concluzie am ajuns jucându-mă practic cu un calambur sau mizând pe o denaturare a limbajului. Fie, m-aţi prins!

Dar să revenim puţin la parlamentarii care, deşi ştiu că sunt consideraţi (şi uneori chiar sunt efectiv) corupţi, continuă să invoce votul nostru ca să-şi legitimeze tot felul de acţiuni despre care am încetat de multă vreme să mai credem că ar putea fi în interesul naţiei. Asta pentru că, denunţându-se reciproc, şi-au scos la iveală multe dintre mânăriile prestate. Tocmai părinţii corupţiei în România vor să-şi tragă la răspundere colegii care au trecut pentru scurtă vreme în tabăra puterii executive. Au acest drept. Legal. Dar nu mai au de multă vreme vreun drept sau vreo legitimitate morală să facă asta. Însă continuă să o facă, ştiind că tupeul amplificat dincolo de orice limită a bunului-simţ nu mai este perceput ca obrăznicie şi silnicie, ci drept curaj şi perseverenţă.

Asumarea se arată aşadar într-o nouă lumină: un gest ridicol, prin care interesele celor care guvernează trec pe dinaintea celor care râvnesc să guverneze. E ca şi cum ai trece ceaunul aburind pe dinaintea unor vânători care n-au capturat nimic de multă vreme.