S-a mai dus un Bac. Bine c-a trecut şi ăsta. Bine-a mai trecut şi ăsta. Încă mai aştept anul în care vor începe să se raporteze depăşiri cu 25-50% ale „planului” pe anul în curs. Se pare că, deşi ministerul este condus de persoana potrivită, încă nu s-a ajuns nici măcar la o amărâtă de promovabilitate în procent de 100%, cum ne-ar sta bine. Doar mustim de inteligenţă, iar generaţiile ce vin, se vede de la o poştă, sunt tot mai instruite.

N-am probe livrabile către DNA, dar sunt convins (şi am informaţii „pe surse”) că s-a copiat de s-a rupt. La liceele importante, pentru că trebuie lustruit şi în acest an blazonul. La liceele proaste, pentru a mai salva aparenţele. Aproape fiecare directoraş s-a străduit, după posibilităţi şi după bugetul „de protocol” să îmbuneze comisia din dotare. Povesteam cu altă ocazie cum am aflat pe pielea mea ce înseamnă protocol.

Doar nu credeţi că lucrurile au stagnat de atunci sau, Doamne fereşte, au bătut în retragere. Ce motive ar avea? De unde să vină reculul de sistem şi de procedură? Ar fi absurd să ne imaginăm că cineva chiar se sinchiseşte că s-a schimbat culoarea politică a celor ce guvernează. Nu pot fura şi ăştia la fel de bine ca ăia?

La cum arată metodologia actuală este aproape imposibil să nu fii tentat să „mişti” ceva. Subiectele sunt afişate cu suficient timp înainte pe internet. Aşa că nu trebuie decât să se pună profii cu ombilicul pe variante şi să producă rezolvările aferente. Fiţi liniştiţi că, odată ce au la dispoziţie materialul gata preparat, elevii se vor îngriji să-l aibă în faţa ochilor la momentul „adevărului”. Unde mai pui că şcoala îşi dă tot concursul, deoarce dom’ director vrea să aibă nume bun în târg, să atragă „clientela” dornică de diplomă.

Numai într-o paranteză menţionez că sistemul actual este o cale sigură spre imbecilizarea definitivă a elevilor şi aşa destul de anormal dezvoltaţi la nivelul mecanismelor psihice. Toată munca de patru ani devine inutilă atâta vreme cât BAC-ul este principala ţintă finală, iar pentru atingerea ei nu trebuie decât să aştepţi patru ani până se afişează pă net subiectele care te privesc în mod direct. Atunci le duci la profu’ sau profa’ de la meditaţii (că de-astea mai faci că le-a rămas părinţilor asemenea fason), el îţi dă rezolvarea, iar apoi o treci „pe curat” în ziua cea mare. Ulterior jubilezi fericit că…

Nu mă cramponez de faptul că se copiază la un examen. Fie! Școala vrea renume, facultăţile vor studenţi (şi diminuează pretenţiile), ţara vrea stive de diplome. Dar ce s-o alege de oamenii care deprind năravul de a trece astfel de probele pe care le întâmpină în viaţă? Ca să vedeţi cât de gravă e aberaţia, vă furnizez un mic exemplu. Într-o şcoală, nu importă care (fiindcă putea fi oriunde), o elevă a fost ameninţată de alte candidate cu bătaia. Motivul? Păi, cum şi-a permis nesimţita să nu le lase pe ele, care nu ştiau, să copieze – la o probă – după ea, care ştia? Cum e posibilă asemenea obrăznicie? Drept cine se crede ea încât să-şi permită să fie cinstită la un examen? Dacă până şi supraveghetorii băgau nasul în ziar şi începuseră subit să prezinte blocaje ale conductului auditiv, cum să nu-i spargi mandibula nesimţitei ăsteia care te-a refuzat?

Nu cred că neapărat individele respective sunt vinovate. Sunt convins că şcoala care poate produce acest tip de canalie are o mare problemă. Iar felul în care se trece prin şcoală nu diminuează deficienţele de caracter, ci, în cele mai multe cazuri, le amplifică. Viitorul sună rău. Oamenii care s-au deprins de mici cu compromisul au mari şanse să continue în acelaşi fel. Nu în virtutea unui determinism religios spun asta. Ci în virtutea unei logici simple (sper că am judecat simplist şi că voi fi contrazis de realitate!).

Compromisul este apetisant pentru că deschide repede nişte scurtături altfel inexistente. Omul îşi atinge repede scopul, cu minim de efort şi cu senzaţia consecutivă că a făcut un lucru „deştept”. Că, adicătelea, „s-a descurcat” mai bine ca alţii. „Proştii” stau la rând, aşteaptă să intre, neştiind că în interior toate locurile sunt ocupate. Odată deprins însă acest nărav, îmi vine foarte greu să cred că respectivul va şti când să se oprească. Nu contest că ar mai putea avea nişte tresăriri ale conştiinţei, dar de unde îşi va culege reperele? Cât de şantajabil va fi în momentul în care va încerca să se opună? Fiindcă niciun compromis adevărat nu se produce în intimitatea propriei fiinţe, ci presupune nişte complici. Care, de atunci înainte, vor „şti” şi vor cere contraservicii.

Dacă atât de odioasă a devenit cinstea, precum sugerau fetele (!?) pomenite mai sus, atunci au multă dreptate cei care deplâng tânăra generaţie şi şansele unei ţări ce va încăpea pe mâinile ei. Urât viitor ne pregătim.

Nu vă uitaţi cu reproş la forurile superioare. Androneasca face ceea ce făcea exact şi în urmă cu vreo 6-7 ani: împingea fără ţintă bolovanul care i-a căzut la sorţi. Pe vremea aceea, de câte ori cuteza vreun neobrăzat să aducă atingere calităţii învăţământului nostru public, doamna se afişa la braţ cu o ceată de olimpici internaţionali copleşiţi de diplome. De parcă ăia ar fi fost cu adevărat reprezentativi pentru marea masă… Rezultatele se văd azi şi i se datorează într-o anumită măsură. Au avut dreptate cârcotaşii. S-ar putea ca şi de această dată tot ei să aibă dreptate.

Cum nu mai sunt în interiorul sistemului, pot fi uşor taxat pentru „afirmaţii fără acoperire”. Dar şi unii din sistem văd că se inflamează. Măcar ei ar putea fi crezuți. De altă parte, e incontestabil că actualul model de bacalaureat predispune la fraudă şi e conceput şi menţinut ca atare dintr-un interes. Că ar fi aberant ca tocmai „responsabilii” ministeriali să fie atât de naivi încât să creadă în calitatea lui. Nu, aşa cum moda „meditaţiilor” nu se vrea să fie stârpită, nici metoda actuală nu este invalidată. Tocmai pentru că atrage nişte beneficii care adorm orice rest de conştiinţă şi orice simţ autentic al responsabilităţii.

În această ciorbă ce anihiliează valorile şi le înregimentează în rând cu toţi parveniţii, elevii cinstiţi şi profesorii buni fac figură de fraieri. Nici nu copiază, nici nu trişează, nici nu dau şpaga, nici n-o iau, refuză beneficii. Nu ştiu „profita” de ocazii. Ei sunt proştii care ţin sistemul încă pe picioare, dar care au o neputinţă congenitală: nu sunt descurcăreţi. Iar ăsta e un viciu inacceptabil în România.