Postat de: Teofil Stanciu | 14/01/2013

Profesorul între „dascăl” și „cadru didactic”

Până nu demult, cel puțin la noi, profesorul avea un fel de legitimitate transcendentă. Era privit aproape asemeni regelui, drept rânduit de Dumnezeu. Nu era asta o credință explicită, ci mai degrabă una implicită, ce se vedea mai ales în atitudinea oamenilor față de deciziile dascălilor.

Cu unele inevitabile excepții, profesorii erau priviți ca o autoritate demnă de toată crezarea. Social, dascălul beneficia de respectul (și chiar admirația) comunității. Se detașa ca o personalitate, ca un reper. Repet, existau și excepții, dar liniile generale cam acestea erau.

Dacă mergem mai adânc în istorie, constatăm că nu exista deloc pregătire de „specialitate” pentru dascăli, ci doar vocația și necesitățile îi transformau pe cei ce știau un lucru în învățători pentru cei care aspirau să dobândească ceea ce știau cei dintâi.

Științele educației au apărut, inițial, ca un fel de ghid al relației dascăl-învățăcel. Pedagogia furniza niște principii desprinse din interacțiunea efectivă dintre elev și profesorul său. Reprezenta mai degrabă o modalitate de generalizare a unor bune practici.

Obiectul pedagogiei era cuplul format dintr-un dascălul despre care se presupunea că are cele necesare pentru a-i învăța pe alții (vocație, cunoștințe, dorință, înțelepciune) și învățăcelul dornic să învețe.

În timp însă, s-a deviat subtil către ideea că tot ceea ce ține de științele educației reprezintă, de fapt, un pachet de cunoștințe care, odată asimilate, transformă orice candidat în dascăl, capabil să presteze o muncă la fel ca oricare alta. Câtă vreme selecția era riguroasă, încă se mai păstra ceva din respectul acordat oficiului de dascăl. Însă făgașul pe care au intrat lucrurile, din mai multe motive, au grăbit eroziunea acestei profesii nobile.

Nu degeaba au căpătat toate disciplinele implicate în pregătirea didactică numele extrem de pompos de „științe” ale educației. Ca și cum am avea de-a face cu fenomene standardizate și repetabile. Ca și când doi elevi ar putea fi învățați exact în același fel.

În orice caz, s-a ajuns ca dascălul să fie nu cel care are vocație și cunoștințe, ci mai ales cel care are parcurs „modulul pedagogic”. Așadar, acum avem un funcționar care, dacă parcurge un algoritm prestabilit, obține calificarea, independent de aplecarea lui spre pedagogie, iar mai nou chiar indepedent de nivelul la care stăpânește materia predată.

Nu e de mirare atunci că dascălul a devenit „cadru didactic”, adică un prestator de servicii. Statutul său a suferit o depreciere considerabilă. De unde era învestit cu autoritate și era văzut aproape ca fiind rânduit de Dumnezeu, acum e un funcționar printre alții.

E firesc, în aceste condiții, să apară contestațiile. De vreme ce sunt plătiți din banii noștri, pot fi contestați oricând, de către oricine, atâta timp cât acel „oricine” e un contribuabil. Contribuabilul nostru, stăpânul nostru! Așa ne trezim cu tinichigii contestând profesorul de matematică sau cu mămici care n-au citit mai nimic toată viața că îl contestă pe dascălul de română.

Dascălul nu mai are un statut social, o demnitate a profesiei, ci doar un statut legal. Doar profesorul universitar mai are ceva din respectabilitatea de odinioară, dar și el mai degrabă în virtutea faptului că câștigă bani mulți și, poate că în primul rând, e un factor determinant în producția de diplome universitare.

Situația e inevitabilă, odată ce deprecierea vine și din partea societății, și din partea fabricilor de „cadre didactice”. Ca absolvent al unui „modul pedagogic” și fost cadru didactic, sunt deranjat de faptul că oricine poate contesta pe oricine.

Dar, cunoscând situația „din interior”, adesea mi se pare firesc și just ca unele cadre didactice să fie contestate. Însă cine poate spune care și de ce? Drumul contestării odată deschis, nu mai există nici limită, nici cale de întoarcere. Poate să se prezinte și Comenius în persoană, că se va găsi o țață (nu e vorba de femei, ci de profil psiho-social) care să-i găsească nod în papură.

About these ads

Responses

  1. …tintit si lovit

    • Lucrez in sistem si stiu despre ce vorbesti. Am primit recent pe mail ceva in acceasi idee cu postarea ta. Daca e ok las-o sa fie citita de toata lumea

      Dragă Domnule Trandafir,

      de Vali Slavu

      Se spune că dumneavoastră aţi fi un simbol pentru dascăli, un model de învăţător blând şi iubitor. Şi eu sunt învăţătoare. Mai bine zis, am fost, până am devenit institutoare. Nici institutoare nu mai sunt, că acum am devenit profesor pentru învăţământul primar. Eee! Sună mai bine, trebuie să recunoaşteţi. E drept că nu am ajuns profesor cu una, cu două. De fapt, ba cu două. Cu două… facultăţi. „Ce-s alea facultăţi?” Da, chiar mă miram să ştie un simplu învăţător ce-nseamnă facultate.
      Câte credite aţi strâns, domnule Trandafir, în cariera dumneavoastră? Cum adică „ce-s alea credite?”? Dovada că ai muncit, că ai fost eficient. Se adună la dosarul personal, după fiecare curs de formare. „Ce-i ăla dosar personal? Ce-s alea cursuri de formare?” Dosarul personal înseamnă, de fapt, mai multe bibliorafturi (vă explic altădată ce-s alea bibliorafturi) în care sunt aranjate multe, multe hârtii ştampilate, cu număr de înregistrare. Cât de multe? Aşa, vreo câteva kilograme. Păi, vedeţi, pe vremea dumneavoastră pregătirea nu cântărea aşa greu! Cursurile de formare sunt absolut necesare pentru a ţine pasul cu noutăţile. Doar că, uneori, noutăţile năvălesc aşa de multe deodată, că nu mai poţi ţine pasul cu ele. De curând, mi s-a propus să mă înscriu la un curs de formare cu tema „Managementul educaţiei”. Se desfăşoară la Universitatea din Petroşani, timp de două semestre. Costă el 1400 de lei (un fleac!), dar merită! Are 60 de credite care mai sunt şi transferabile. Vrei să ajungi director sau mentor, obligatoriu să ai acest curs. „Ce-nseamnă mentor?” Of, domnule Trandafir, demodat mai sunteţi! Nimic nu ştiţi!
      Ultima noutate e înfiinţarea clasei pregătitoare. I se mai spune, neoficial, „clasa 0”. „Ce-i aia clasă pregătitoare?” O clasă care-i pregăteşte pe copii, înainte de a intra în clasa I. Şi pentru care dascălii sunt pregătiţi să facă faţă. În această toamnă, am luat clasa pregătitoare. Am fost înscrisă la un curs, înainte de a începe şcoala. O formatoare pregătită, la rândul ei, de altă formatoare ne-a iniţiat. Vă rog, nu întrebaţi „Ce-i aia formatoare?”! Puteţi să deduceţi. O săptămână, de dimineaţa până seara, am învăţat ce am de făcut. Sau cel puţin aşa am crezut. De fapt, adevărata mea desăvârşire urma să aibă loc pe o platformă. „Ce-i aia platformă?”. V-aş explica, dar ar urma să mă întrebaţi „Ce-i ăla calculator?.
      Văzând ce mă aşteaptă pe această platformă, am dat bir cu fugiţii imediat. Urma să parcurg trei module. Mda, mă aşteptam să întrebaţi „Ce-s alea module?”. Fiecare modul avea aproximativ cincisprezece cursuri. Cursurile, la rândul lor, aveau teste. Nu treceai testele 100%, te întorceai la curs, să mai înveţi. E drept că munca îţi era răsplătită. După fiecare test promovat primeai… o temă! O temă de genul „Faceţi un eseu, pornind de la definiţia…”. Mă mir că nu aţi întrebat „Ce-i ăla eseu?”.
      Am crezut eu că pot să scap, dar n-a fost aşa. Am înţeles că nu se poate să nu finalizez cursul, aşa că am terminat în trei săptămâni ce au făcut colegii mei mai conştiincioşi în trei luni. Da, domnule Trandafir, am parcurs modulele acelea trei care s-au dovedit a fi patru, că am mai primit „cadou” un modul complementar. Am parcurs cursurile, am promovat toate testele. Am aflat, astfel, cum stau lucrurile cu integrarea curriculară, cu evaluarea competenţelor, cu implementarea proiectelor şi multe altele despre care nu mă mir că nu aţi auzit, că nu auzisem nici eu, până atunci. Cum am predat 24 de ani fără să cunosc aceste lucruri, nu-mi pot imagina! Am postat cele 53 de teme, atât pe platformă, cât şi într-un folder. Bine că n-aţi întrebat „Ce-i ăla folder?”, că nu ştiu cum v-aş fi explicat. Am aflat, ulterior, că mai sunt şi 31 de teme de reflecţie. Le-am postat şi pe acelea, ce era să fac? Au mai fost şi trei evaluări. Cum „Ce-s alea evaluări?”, nici atât nu ştiţi? Fiecare evaluare se putea da o singură dată şi trebuia obţinut un rezultat de cel puţin 50%. Dacă se întâmpla să-ţi pice internetul, se ducea naibii evaluarea! „Ce-i ăla internet?”Mai bine că nu ştiţi! Am dat şi cele trei evaluări şi am copiat dovezile muncii mele pe un CD. „Ce-i ăla CD?” Mda!…
      Pe 15 decembrie va avea loc o evaluare faţă în faţă, în urma căreia voi primi 30 de credite şi voi fi declarată aptă pentru a preda la clasa pregătitoare. Pentru aceasta, îmi va fi verificat CD-ul şi voi prezenta un proiect interdisciplinar. „Ce-i ăla proiect disciplinar?” Vai, se spune in-ter-dis-ci-pli-nar. Interdisciplinaritatea înseamnă integrare între diferitele domenii ale cunoaşterii. Dar nu ştiu de ce-mi bat capul să vă explic! Oricum, nu aţi înţeles mai nimic din tot ce am spus.
      Am şi eu o nedumerire. Cum aţi ajuns, domnule Trandafir, un simbol al dascălului, dacă nu aveţi habar de cele mai importante aspecte din învăţământ? A, pe vremea dumneavoastră, cea mai mare importanţă o aveau elevii!…
      Elevi ați spus, domnule Trandafir?
      Ce-s ăia elevi?!

      ***

      • Mișto. :D Mă bate gândul să-l pun ca postare independentă pe blog.

  2. Inainte pare ca rolul dascalului rivaliza in formarea unui copil, ca ,,greutate” cu acela al parintilor copilului respectiv. Sau mai bine zis conlucrau in mod egal. Asta mergea mana in mana cu autoritatea care in cazul profesorului era egala cu aceea a parintelui atata timp cat copilul se afla in grija primului. Dar in prezent se tinde tot mai mult catre ,,subtierea” pana la disparitie a autoritatii parintelui dar nu se opereaza identic si cu responsabilitatea acestuia care a ramas cam aceeasi. Astfel, ca profesor esti constrans sa renunti la cat mai multe pedepse asupra elevului dar ti se reproseaza ,,scapari” ale acestuia care nici macar parintilor nu li se reproseaza si care tin de primii sapte ani de viata.

    Profesorul este responsabil de tot ce inseamna individ in formare, si vinovat de esecul ultimului. Dar cel ce se formeaza nu trebuie atins nici macar cu un pai de catre primul. Nici macar cu privirea mai ales daca aceasta este si exigenta.

    Nu numai ca statutul de profesor se indeparteaza din ce in ce mai mult de aura aproape mistica pe care o avea in societatile trecute (de multe ori egala cu a preotului) dar profesorul nu mai este astazi nici macar … profesor.
    El se indreapta vertiginos catre statutul de dadaca.

    Problema pe care cred eu ca ati ridicat-o in acest articol este una de autoritate. Din ce in ce mai multi tineri resping oferte de a lucra in invatamantul primar sau gimnazial. Si asta nu datorita salariilor. Ci cred eu din perspectiva acestei autoritati care tinde sa se piarda.

    Nu spun ca la aceasta situatie neplacuta la care s-a ajuns nu si-au adus aportul si unii profesori. Dar ,,derapaje” profesionale intalnim in toate domeniile. Ele se pot corecta din mers intr-un sistem sanatos asa cum si un organism sanatos se apara mai bine de factorii nocivi care-l agreseaza. Eu am vrut sa atrag atentia (si cred ca si dvs. la fel) asupra unei probleme de principiu, filozofice daca vreti. Si problema se rezuma la intrebarea ,,Care sunt ,,stalpii” societatii actuale ?” sau ,,Cine sunt inteleptii nostri ?”

    Intr-un articol recent ati atras atentia asupra statutului batranilor in societatea actuala. Alta categorie ,,decazuta” din drepturi.

    O societate care pare sa strige: ,,Jos cu batranii !” si ,,Jos cu profesorii !”. Intrebarea este: ,,Sus cine ?”

    • Nu prea e nimic de adăugat la ce ați zis. Se poate discuta și în termenii autorității. Dar se poate discuta și în cei ai selecției și ai paradigmei pe care o impune societatea când vine vorba despre formarea dascălilor. Acum paradigma e una a eficienței, nu a vocației, a diplomelor, nu a priceperii.

      Mereu atrag atenția asupra educației pentru că mi se pare fundamentală pentru viitorul nostru. Faptul că faceți corelații între diverse texte pe care le-am scris nu face decât să mă bucure că acest fapt se poate întâmpla și pe blog. Chiar dacă e mai dezlânat și mai caleidoscopic. Mulțumesc de seriozitatea cu care îmi citiți textele.

      • Cu placere, si la cat mai multe !

        Cu privire la ,,eficienta” acesta pare a fi intr-adevar cuvantul de ordine in invatamantul de astazi. Si nu numai. Dar eficienta se cere un pic explicata. Nu de catre dvs. sau de catre mine ci de catre cei care conduc destinele invatamantului actual.

        Eficienta sa faci ce ? Sau sa ajungi unde ?

        Asta-i problema. Care-i in fond filozofia societatii actuale ? Pe ce se bazeaza aceasta ? Sa fie mai multe filozofii sau doar una singura ?

        Si la comunisti exista conceptul de eficienta dar acolo de bine de rau era dublat de o doctrina, mai mult sau mai putin acceptabila. Din punctul meu de vedere mai putin. Dar astazi nu prea stim exact incotro ne indreptam. Cuvantul ,,libertate” nu mi se pare suficient. Are societatea actuala de la viitorii profesionisti vreo cerinta majora ?

        Poate ca da si n-am detectat-o eu.

      • Si as mai adauga ceva:

        Astazi sunt foarte apreciate diverse ,,vedete” care s-au imbogatit prin diverse mijloace, unele cat se poate de oneroase. Dar pentru simplul fapt ca s-au imbogatit ele sunt apreciate chiar de cei care le injura. De acestia din urma sunt apreciate ,,pe dedesubt” si injurate ,,la suprafata”. Asta datorita eficientei.

        E si asta o calitate, sa faci bani. Sau sa colectionezi privilegii. Deci vorbim de o eficienta.

        Dar oare ar trebui sa ,,ne prosternam” in fata celor care sunt eficienti in exclusivitate pentru ei insisi ? Si as mai intreba: e o societate ,,bine articulata” aceea care pune la loc de cinste astfel de personaje ? In caz ca da ar trebui sa meditam serios la directia pe care o ia invatamantul actual. Daca mai e vreuna.

        • O precizare: nu cred ca toate persoanele care injura pe fata ,,vedetele” noastre de mucava sunt ipocrite in sensul ca le admira pe ascuns. N-am facut precizarea de la inceput si s-ar putea sa-i fi lezat pe multi. Imi cer scuze.

        • Din câte înțeleg eu, învățământul are un singură direcție: acea din care vin banii. Și se face orice se cere pentru „fonduri”. Mai exact ar fi să zicem că se mimează orice trebuie făcut pentru bani. Întâmplarea face să fiu destul de aproape de fenomen prin cei de lângă mine. Dar, vă spun, nimic bun nu se vede la orizont. Însă minunile nu sunt excluse, ba chiar sunt necesare, de dorit. Asta ar fi șansa noastră, altfel, dacă se continuă tendința actuală… o să ne luăm copiii acasă să-i învățăm ce mai știm, ca să nu-i tâmpească sistemul.

  3. In fraza: ,,Dar in prezent se tinde tot mai mult catre ,,subtierea” pana la disparitie a autoritatii parintelui dar nu se opereaza identic si cu responsabilitatea acestuia care a ramas cam aceeasi.” am dorit sa spun ,,a profesorului”.

  4. [...] Florin Puşcaş  spune: Get over yourself, domnule Tismăneanu! iar Teofil Stanciu ne vorbeşte despre profesorul între “dascăl” şi “cadru didactic” [...]

  5. Problema care mi se pare acuta este interzisul. In ziua de azi e interzis sa interzici. Am facut niste intruniri bazate pe niste video ale unui profesor de la una din facultatile de teologie din Paris. El explica inceputul Genezei punind accent pe interzis. Interzicerea apare de la creatie. Omul are nevoie de repere daca nu totul este flou. Ori tendinta astazi este opusul accentul este “to feel good about yourself”. Poti sa te simti good about yourself in greseala daca acesta e anturajul. Intrebare este incotro ne ducem?

    Un al doilea lucru este lipsa de responsabilitate. De vreme ce important este cum ne simtim responsabilitate se elimina aproape de la sine.

    • Decadenta ar putea fi un raspuns.

      Eu credeam in trecut mai mult in ideea de libertate decat cred acum. In prezent cred ca se abuzeaza de acest cuvant.

      Ce inseamna a fii liber ?

      Poate avea libertatea o existenta proprie ? Poate fi neconditionata de nimic ? Esti liber, dar in raport cu ce ?

      Totdeauna marile sisteme sociale par a se asocia cu o autoritate si in consecinta cu o constrangere a libertatii. Cand s-a produs distrugerea acestora evident ,,s-a lucrat la aceasta autoritate” pentru a se produce inevitabil haos, prin ,,dezincorsetarea” libertatii. Dar niciodata haosul nu a creat la randu-i vreo civilizatie. Pentru asta a fost necesar ca vechea autoritate sa fie automat inlocuita cu o alta si deci cu o noua constrangere a libertatii. Aici se poate observa rolul distructiv al ultimei. Libertatea absoluta distruge nu creeaza. Ultima actiune ii revine ordinii.

      Libertatea poate fi buna pana la un punct dar daca nu reprezinta calea spre o noua ordine atunci nu isi are sensul pentru ca nu duce la nimic. Ea se cere reglementata, constransa, diminuata. Acum evident, ramane de vazut in ce sens. Dar nu e pare-se, recomandat sa fie lasata sa ,,creasca precum o buruiana”. Trebuie din cand in cand … ,,tunsa”. Ingrijita.

      Acesta este poate si motivul asocierii mele cu autorul articolului atunci cand isi exprima neincrederea in revolutii. A nu se confunda revolutia in sine cu ceea ce urmeaza. Revolutia in sine pune accentul pe distrugere, pe haos. Iar mie unul, asta n-are cum sa-mi placa. Poate fi uneori necesara dar revolutia in genere, inseamna libertate nereglementata asociata cu distrugerea nereglementata.

      Ordinea poate fi si ea distructiva dar are avantajul crearii unui mediu favorabil constructiei. Civilizatia Europei a insemnat mai intai ordine. Cand s-a renuntat la aceasta, adica la constrangeri, s-a produs decadenta. O civilizatie nu se poate construi decat pe constrangeri, adica pe ceea ce inseamna opusul libertatii. Acum, fireste, depinde de constrangeri. Dar ca norma generala, fara acestea nu se poate. Adica fara ,,incorsetarea” libertatii.

    • @ Maria Istoc
      Dacă „simțirea” asta ar ține cont și de conștiință, tot ar mai fi cumva. Altminteri, nu prea mai rămâne nimic, într-adevăr.

  6. Imi dau seama ca fara sa vreau am folosit sloganul lui Daniel Combentit pe care nu il i-au nicidecum ca un exemplu dar linga toate balivernele care le spune, vorbeste enorm, mai spune si cite una buna. Libertatea absoluta nu poate exista. Cum am scris mai sus restrictia, ca sa folosesc termenul folosit de Eugen, apare inca din Geneza. Libertatea absoluta e o utopie si asa cum spune Eugen nu e constructiva, duce la propria distrugere.

  7. [...] Stanciu ne vorbeşte despre Profesorul între „dascăl” și „cadru didactic” şi Omul „necalificat” al Regelui şi aduce în discuţie 6 mituri ridicole despre Evul [...]

  8. [...] Profesorul între „dascăl” și „cadru didactic” [...]

  9. Reblogged this on Persona and commented:
    Teofil Stanciu abordeaza in aceasta postare un subiect dureros: cel al statutului si al calitatii dascalului, o vocatie pe cale de disparitie.

  10. De citit si Conditia Dascalului Roman.

    http://nicolaegeanta.blogspot.ro/2008/02/condiia-dasclului-romn.html?m=0

  11. Dascălul nu poate fi un substitut al familiei, nu poate fi un prieten, nu poate fi niciodată pe deplin obiectiv. La modul ideal, el ar trebui să fie magistru, catalizator al unor aptitudini neștiute ale elevilor. În opinia profesorului de limba română, astăzi, dascălul e, din păcate, „un fel de portavoce neutră, o sursă de informații care nu rezonează suficient cu umanitatea celor din fața lui”. „Un profesor bun, și mă refer la profesorul de literatură, este cel care reușește să îl facă pe elev să citească și după ce examenul de bacalaureat s-a terminat și totodată omul a cărui amintire o păstrezi în căușul sufletului”, a menționat Nicoleta Munteanu, profesor de limba română la Colegiul Național Iași.

    • Da, de acord. Dascălii adevărați formau caractere nu doar transmiteau informații. E bizar cum dascălului i se cere să fie mai mult decât în trecut, să țină loc și de familie, dar i se oferă infinit mai puțin (un stagiu de pregătire tehnică și o diplomă ce nu înseamnă nimic). Asta da societate răsturnată!

      • E observabil faptul ca dascalului i se ia ce avea inainte dar i se cere cam tot ce i se cerea inainte. Poate un pic mai mult. Asta, dupa umila mea parere, este problema.


Spune-ți părerea

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Categorii

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

JURNAℓ SCOȚIAN

p@rohie virtuală

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Disclaimer: The views expressed here represent exclusively the owner of this blog.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

Timposibil

Timpul nu ne aşteaptă la infinit să vorbim.

Vasile @ Cluj

ortodox » baptist » ortodox

Alin Suciu

Patristics, Apocrypha, Coptic Literature and Manuscripts

Blogul lui Horia Ghibuțiu

Scrieri alese de mine

irisologie

Just another WordPress.com site

Vaisamar

Unseasonable musings for times out of joint

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 265 other followers

%d bloggers like this: