Rate this:

commons.wikimedia.org

Într-un articol publicat pe pași.ro (preluat de Creștin Total), d-l Darius Cornean ridică întrebarea dacă creștinii ar trebui să protesteze. Textul – concis – dă un răspuns destul de imprecis. Am înțeles că, în principiu, e ok să iei parte la proteste.

Accentul însă mi se pare că ar trebui să cadă în altă parte. O scurtă incursiune în istoria Bisericii lămurește chestinea participării ca atare la un protest. În primele conflicte dintre Biserica proaspăt formată și liderii religioși ai evreilor, Petru stabilește un principiu de lucru fără echivoc: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”. Așadar, nu capătă legitimitate doar ideea de protest, ci chiar și cea de nesupunere fățișă față de oameni.

Există o întreagă literatură apologetică produsă de scriitori bisericești din veacul al II-lea și al III-lea, în care Tertulian, Ciprian, Minucius Felix, Iustin Martirul și Filosoful etc. adresează scrisori autorităților, protestând – cel puțin așa s-ar traduce astăzi demersul lor – împotriva persecuțiilor ce-i vizau pe creștini.

Notez cu titlu de anecdotă că e oarecum ironic ca într-o revistă (neo)protestantă să se discute legitimitatea ideii de protest. Însă, revenind la chestiuni serioase, orice idee fondatoare poate fi pusă în discuție.

Ar mai fi de adăugat și că legile societăților democratice garantează cetățenilor dreptul de a-și manifesta nemulțumirea prin proteste. Acest argument singur ar fi de ajuns pentru a justifica pertinența demersurilor protestatare ale creștinilor, căci satisface condiția stabilită de Pavel în Romani: supunerea față de autoritățile laice.

Mult mai spinoase mi se pare chestiunile ce țin de „cum” și „ce” (sau „pentru ce”). N-o să descâlcesc eu acum ițele, dar spicuiesc câteva teme ce ar merita aprofundate. De pildă, cred că există o diferență semnificativă între cauzele pentru care un creștin poate să protesteze și cele pentru care trebuie să protesteze. Desigur că există și cauze pentru care un creștin nu trebuie niciodată să protesteze.

Care-s unele și care-s celelalte? Pe baza căror criterii se poate discerne între ele? Decizia e una comunitară sau individuală? Ce rol are vocația personală în economia unui protest?

Pornind de la asemenea întrebări, mi se pare că discernământul i-ar putea ajuta pe creștini (indiferent de culoarea confesională) să schițeze perimetrul unor dezbateri pertinente, pe fond, a problemelor arzătoare ale societății. E colosal de puțin dacă protestăm doar să-l alungăm pe Băsescu sau să-l instalăm pe Ponta-Antonescu.

Deloc lipsit de importanță mi se pare și cum anume protestezi. Chestiunea merită discutată și în general, și în condițiile specifice momentului actual. Este legitim ca un creștin să pună mâna pe arme? Dacă da, când? Dacă nu, de ce? Ca material didactic, a se vedea filmul Misiunea.

Pe parcursul protestului, ne putem asocia cu oricine sau nu? Faptul că suntem în compania unor huligani, compromite cauza pe care o susținem? Dar faptul că ne asociem cu niște politicieni corupți – sau cel puțin mincinoși dovedeți – este acceptabil?

În urmă cu câțiva ani, o asociație creștină ce milita împotriva avortului făcea o listă cu politicienii care merită votul nostru și cu cei care nu-l merită. Criteriul unic era cel al poziției exprimate de respectivul politician în raport cu problematica avortului.

Înțeleg rațiunile listei cu „ăștia nu”, dar lista cu „ăștia da” ridică tot felul de probleme. Fiindcă în ea se regăseau personaje mai mult decât controversate. Or, nu poți, creștin fiind, să uiți complet că mai există și alte păcate, nu doar avortul. De fapt, poți, dar operezi atunci cu un reducționism cel puțin păgubos.

Prinși în hora evenimentelor, creștinii par mai degrabă ispitiți de partizanate facile. Unii nu-l mai „suportă” pe Băsescu, alții nu vor „nici să audă” de Ponta-Antonescu și, motivați de aderențe emoționale, recurg la o retorică cvasi-isterică.

Cred că procedând astfel ratăm șansa de a pune pe tapet problemele de fond ale zilelor noastre. Cum creștinii nu umblă potrivit cu „împărația acestei lumi”, ei ar putea trece mai lesne de revendicările financiare ale celorlați protestatari – fără să le ignore, desigur – și să articuleze carențele structurale ale actualului sistem.

Plus că, nedatorând fidelitate absolută decât unui singur Stăpân, creștinii ar putea să-și asume riscul de a formula toate chestiunile incomode pe care cei ce depind de sinecura vreunui om politic se tot screm să nu le spună sau să le spună fără să deranjeze pe nimeni.

S-ar putea să par idealist (ceea ce nu mă deranjează cine știe ce, de vreme ce am fost supectat adesea de cinism), dar am și un argument. Statistic, creștinii dețin o covârșitoare majoritate în România. Vocea lor ar putea cântări foarte greu în fața politicienilor, în ciuda tendințelor europene. Dar, în loc să fie păstoriți și învățați să-și dezvolte discernământul, sunt adesea vânduți explicit sau implicit unor partide, unor politicieni.

Se preferă un troc simplu: un vot la schimb pentru niște bani de construit biserica. Iar pe urmă, ne închidem în bisericile noastre arătoase și ne rugăm fierbinte să nu intre „lumea” în „casa Domnului”. Într-un autism religios trufaș și ignorant.