Rate this:

De când a anunțat Alin Cristea că eu și Dionis Bodiu concurăm pentru titlul de blogul anului, mă tot frământă un gând: ce să-i fac lui Dyo ca să câștig? Deși, la un moment dat, eram la egalitate în ce privește numărul de vizitatori, dumnealui, ca un sportiv care vine din urmă și are un ascendent moral, mi-a luat-o rău înainte. Așa că n-am decât să-mi bocesc accesările, că ce s-a adunat (la dumnealui) nu se mai scade și ce lipsește (la mine) n-am cum să completez până la sfârșitul anului.

Nu-mi rămâne atunci decât să încerc să capăt cumva prestanță și să-i iau fața. Ca să impresionez juriul (Aline, cine mai e în juriu?). Dar pentru ca demersul meu să se bucure de succes, musai să folosesc și pârghii cu care să mă asigur că-l scot din cursă.

Cea mai la îndemână e să-i declar război deschis. Pe ce motiv? Ce contează? Găsesc eu unul.

Ce consecințe va avea asta? O, dintre cele mai profitabile. Când e rost de scandal, e rost de trafic și de popularitate. Să nu-mi spuneți mie că nu găsesc în cv-ul dumnealui niște chestii folositoare. Uite că știu: îi place muzica rock…

Veți zice unii, care l-ați citit mai cu atenție, că i-a plăcut muzica rock. La care eu o să v-o-ntorc din condei, de să rămâneți pe gânduri două săptămâni: oare chiar poate cineva să se dezică cu totul de o pasiune atât de mare? De o patimă atât de înrobitoare? Vă las pe dumneavoastră să răspundeți, mizând pe faptul că vă cunoașteți mai bine decât mine slăbiciunile tinereții și știți în ce relații vă aflați cu ele în prezent. Nu vă dau târcoale din când în când? Păi, așa e și cu Dyo…

Iar dacă scotocirea prin cazier nu va da rezultate, aș putea să produc eu niște dovezi. Din aventurile charismatice ale dumnealui se poate remarca foarte ușor că are, baptist fiind, simpatii străjerești. Nu vreau să spun că asta ar fi rău în sine, însă… hai să fim serioși, poate fi bine? Chiar bine, bine? N-aveți nicio ezitare în forul dumneavoastră interior când ziceți că nu-i bai că Dyo ar putea fi puțin carismatic.

Ce să mai zic că din chiar denumirea blogului face trimitere spre existențialistul Kierkegaard. Care, pentru evanghelici, nu ar trebui să fie un exemplu de urmat, cu saltul credinței și stadiile lui. Iar pe deasupra, omul nu-și nici mărturisește, nu-și nici ascunde această simpatie de-a dreptul… liberală. Iar de liberali este știut că trebuie să te ferești ca de foc!

Unde mai pui că are declarate simpatii ecumenice! Or asta e mai grav și decât faptul că mai ascultă rock când nu-l vede nimeni. Însuși d-l Mănăstireanu, ecumenist anglican și vrăjmaș declarat al fundamentalismului și conservatorismului evanghelic, a găsit cuvinte de apreciere pentru Dionis Bodiu, ceea ce ridică mari semne de întrebare în dreptul celui din urmă. Vă avertizez că astfel de bloguri sunt cu totul nefrecventabile.

Dacă nici așa nu voi reuși să sădesc o sămânță de îndoială în inimile celor care îl apreciază, atunci aș putea face uz de originea dumnealui. Căci, se știe, ce naște din pisică șoareci mănâncă. Nu știți cine au fost părinții lui Dionis Bodiu? Nu vă faceți griji, vă spun eu! Cum de unde știu? Păi, un amic al fratelui geamăn al unui văr dinspre mamă al mătușii mele, sora vitregă a unui unchi dinspre bunică era consătean cu ei. Și mi-a spus (prin tot acest șir de relații și rubedenii) că nu puteai să te înțelegi cu ei de nicio culoare. Nu numai că erau niște oameni răi, dar erau cunoscuți ca zgârciți, mincinoși și ranchiunoși de generații întregi. În sat li se spunea „ai lui Șarpe”, aluzie, desigur, la caracterul lor alunecos.

Aș putea să mă mai leg și de fizionomia lui Dionis Bodiu. De ce are o poză cu plete pe net? Cum de permite așa ceva? Înseamnă că se complace într-o vicleană duplicitate. Vă mai amintiți ce spuneam despre părinții dumnealui? Mai puteți avea încredere în cineva care s-a dovedit atât de fățarnic?

Totuși, eu nu mă leg de toate aceste lucruri pe care – nu contează cum – iată că le-am aflat. Nu vreau să profit de poziția defavorabilă în care se află contracandidatul meu și să mă mânjesc cu metodele unei propagande murdare, mult sub nivelul demnității mele.

Lăsând însă gluma la o parte, sper că demersul meu e destul de transparent încât să nu poată fi luat în serios de nimeni. Dar tot ar trebui luat în serios atâta cât să observați că după același model se poate construi un întreg rechizitoriu fictiv care să compromită un om nevinovat. Presa românească practică asta de ani întregi.

Mai subtil făcute și nu atât de șugubețe, am văzut caracterizări similare și pe blogurile care se pretind creștine (de toate confesiunile). Important e nu să discrediteze fățiș, ci să introducă semințele îndoielii în mintea cititorilor. Parșiv, aluziv, vag… Viermele începe să roadă. Odată procesul inițiat, orice va spune împricinatul poate și va fi folosit împotriva lui.