Revelion cu Ceașescu

Îmi amintesc că, înainte de ’89, așteptam cu nerăbdare să se termine Plugușorul lui Ceaușescu pentru ca să poată începe scenetele (care atunci mi se păreau de un haz nebun) de după ora 00.00. Am căutat acum măcar un fragment din celebrele texte adaptate la cerințele politicii oficiale, dar n-am găsit. Voiam un fragment video, în care să revăd cum „anul vechi” preda ștafeta către „anul nou”. În chip de an vechi apărea „conducătorul iubit”.

Am găsit în schimb urarea adresată „tutulor” românilor.

Ce ne facem cu renegații?

http://www.inmagine.com/

Nu mă interesează atât de mult cazul specific al lui Iosif Țon, Petrică Bohuș sau Ray Boltz. Despre primii doi nu cred că mai e cazul să vă spun prea multe. În cel privește pe cel de-al treilea, aduc câteva lămuriri. Dacă nu știți, Ray Boltz e unul dintre cântăreții creștini contemporani care, în urmă cu câțiva ani, s-a declarat homosexual. Înainte, era difuzat, de pildă, de către RVE fără nicio restricție, pentru că muzica lui era socotită canonică (nu ca Petra, DC Talk sau alții).

S-ar putea ca pe unii să vă revolte această alăturare, dar mai așteptați un pic. Fiindcă nu soarta unuia anume mă interesează aici în primul rând, ci metodologia aplicată renegaților.

Toți au fost buni până la un punct. Lăudați, adulați chiar, promovați, ascultați, purtați ca trofee, datorită faptului că făceau mândria unui grup sau grupuscul creștin. Erau scoși în față (Ray Boltz chiar de Billy Graham, de pildă) și prezentați ca modele.

În Oradea, se știe că există o mai veche dihonie între Țon și… cealaltă tabără. Dar Iosif Țon a continuat să vină în bisericile baptiste mai mici, a continuat să fie ascultat la radio, a continuat să atragă auditoriu mai numeros sau mai sărac.

Dintr-odată însă, el face un gest cu adevărat năucitor (pentru majoritatea celor care-l cunoșteau doar ca mine). Iar de aici încolo se transformă într-un jăratec pe care nimeni nu mai știe precis unde să-l arunce.

Nu cred că e simplu de tranșat o asemenea problemă. E limpede că niște decizii trebuie luate în raport cu anumite practici, orientări sau alegeri ale unui asemenea personaj. Nu se poate rămâne într-o imobilitate complice (mai ales dacă e vorba de erezie sau de păcat). Însă, una dintre întrebările la care trebuie dat un răspuns temeinic e următoarea: schimbarea (să zicem că „în rău”) survenită în viața unui om anulează și invalidează toate lucrurile „bune” făcute până în acel punct?

Atunci e Crăciunul

Crăciunul e atunci când

Dumnezeu Se scoboară

pâș-pâș

Se umple de toată țărâna

zdrumicată de cât am locuit-o

noi cu nebunia noastră

și pornește să îmbrățișeze pământul

de-a lungul

de-a latul

de-a rotocolul

cu toate mările nepotabile

cu toți munții degerați

cu toate bordelurile

și cu toate pumnalele stând în sus

ca să-L simtă bine

 

atunci din Cristos

începe să curgă milă

și să se îmbibe în colbul drumului

în apa pluvială

în praful de pe cumpăna fântânii

iar noi colcăim în ea

ca niște viermi tineri

frăgeziți de soarele nămiezii

amnezici și fericiți

ca și când fiecare zi ne-ar fi prima

iar noi am fi însuși capătul inițial

al selecției naturale

 

Crăciunul e atunci când

Millenium – Creștini, Crăciunul a sosit

O piesă care nu o dă pe după deget, cu tot felul de eufemisme care să atenueze sensurile tari ale Crăciunului.

E greu titlul de erou

 

http://knowyourmeme.com/

Cristian Pațurcă a intuit mult mai puțin și mult mai mult decât putea părea în ’90, când cânta acest cântec după represiunea mișcării din Piața Universității.

Evenimentele din vremea mineriadei nu diferă însă cu nimic de cele din timpul așa-zisei revoluții petrecute cu șase luni mai devreme. Actorii erau fundamental aceiași, metodele similare. Eroii… hm… aici începe adevărata poveste.

Epoca noastră gheboșită de povara divertismentului nu mai are apetit pentru eroi. Aceștia au fost depășiți. Palpitanți sunt super-eroii. Adică acele personaje care n-au existat niciodată decât în universuri ficționare. Nu există vreun erou în carne și oase care să poată concura cu Spider-Man, Wolverine, Superman etc.

Iată și de ce amestec în asemenea hal lucruri care ar trebui să stea separate. Urmăream zilele trecute un documentar făcut de francezi despre lovitura de stat din ’89. Toți cei care au intervenit cu opinii pe parcursul filmului erau convinși că a fost vorba de prima și cea mai mare intoxicare din istoria televiziunii.

Colind de Radu Gyr

Am găsit trei varinate (cu trei melodii diferite) ale acestui colind, dar dintre toate prefer interpretarea pe care o propune Mircea Rusu Band.

A venit și-aici Crăciunul
Să ne mângâie surghiunul.
Cade albă nea
Peste viața mea.
Peste suflet ninge.
Cade albă nea
Peste viața mea
Care-aici se stinge.

Tremură albastre stele
Peste lacrimile mele.
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele.
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Pâlpâiri de stele…

Numai casa mea posacă
A’mpietrit sub promoroacă.
Stăm în bezna grea,
Pentru noi nu-i stea,
Cerul nu s-aprinde.
Pentru sgribuliți
Îngerii grăbiți
Nu aduc colinde.

O Iisuse împărate,
Iartă greșeli și păcate.
Vin de-nchizi ușor
Rănile ce dor,
Visul ni-l descuie.
Noi Te-om aștepta,
Căci pe crucea Ta
Stăm bătuți în cuie.

Maica Domnului Curată,
Ad’o veste minunată,
Înflorească-n prag
Zâmbetul Tău drag
Ca o zi cu soare.
Zâmbetul Tău drag
L-așteptăm în prag,
Noi, din închisoare.

Peste fericiri apuse,
Tinde mila Ta Iisuse.
Cei din închisori
Te așteaptă-n zori,
Pieptul lor suspină.
Cei din închisori
Te așteaptă-n zori
Să le-aduci lumină.

(Cum nu am aflat textul în singurul volum de Radu Gyr pe care-l dețin, am preluat versurile de aici.)

Mămici și bebeluși

 

worldofstock.com

De bine, de rău, noile reglementări privitoare la perioada în care mămicile pot să stea să-și îngrijească nou-născuții nu sunt atât de draconice pe cât se preconiza. Probabil că s-a urmărit aceeași schemă de lucru, deja consacrată: mai întâi se prezintă scenariul cel mai nasol, apoi se atenuează puțin radicalitatea unor prevederi pentru ca în final toată lumea să fie cât de cât mulțumită.

Mă interesează însă mai puțin modul de lucru cât atitudinea celor care au declanșat dezbaterea și felul în care argumentează ei poziția guvernului. Nu știu toate opiniile, ci doar am surprins câteva flash-uri care m-au revoltat. Și cred că pe bună dreptate, zic eu (despre mine).

Un parlamentar (din partea puterii) cochet, se zborșea într-o emisiune (pe B1) că părinții care-și fac copii trebuie să se gândească cum o să-i crească, să nu aștepte să-i susțină statul. Mai mult, părinții ar trebui să-și asume îngrijirea copilului, nu să-l lase în grija cine-știe-cui și să plece – ca „bolunzii” (asta am pus de la mine) – în Spania la muncă.

Altfel spus, după părerea domniei-sale parlamentarul, românii fac prunci și apoi îi abandonează în grija statului care, sărmanul, trebuie să facă față unui val masiv de iresponsabilitate și unei armate de fetuși. Poate că are dreptate, mai știi? Hai să vedem.

Mai întâi, sunt de acord cu ideea asumării deciziilor proprii. E drept să trebuiască să tragi foloasele sau ponoasele (după caz) hotărârilor pe care le-ai luat în viață. Această asumare însă nu se întâmplă de la sine, ci trebuie deprinsă. Or, sistemul public de învățământ, instituțiile publice, întreg contextul românesc nu încurajează astfel de comportamente, ci, dimpotrivă, apreciază oamenii alunecoși, care știu să-și decline responsabilitățile.

Călătorie pe mare cu Zori de Zi (trailer)

UPDATE: Începând din 3 decembrie, filmul rulează deja în România, în format 3D.

Sunt încântat să semnalez variantele de trailer pentru Călătorie pe mare cu Zori de zi, ecranizare după cartea omonimă a lui C.S. Lewis. Aici mă văd silit să fiu prudent. Nu știu, în realitate, cât de omonim va ieși titlul filmului, de vreme ce am văzut ce pot domniile-lor traducătorii. Volumul Șifonierul, leul și vrăjitoarea (care în engleză se cheamă: The Lion, the Witch and the Wardrobe) a devenit în românește Leul, vrăjitoarea și dulapul. Orice s-ar spune, șifonier e un cuvânt mult mai… mănos decât dulap. Primul te trimite la propriile amintiri din copilărie, la nostalgii și aventuri, pe când celălalt te trimite cu gândul la tâmplar și la pal melaminat.

Dar nu vă mai țin acum de vorbă, ci vă las să urmăriți toate cele 3 variante de trailer pe care le-am găbuit și vă mai zic după aceea. Doar atât mai adaug aici că mă bucur că filmul ce urmează să se lanseze în preajma Crăciunului nu mai este produs de Disney.

Jars of Clay – Winterskin

 

Iată și versurile:

We put on our winter skin…our winter skin, and walk,
We put on our winter skin…our winter skin, and walk,
And we watch the snowfall.

Asta-i tot.

Șaga continuă. Amurg șaga.

funjug.com

 

Văzut și „episodul” Lună nouă din Twilight. Nu știu dacă vine după celălalt pe care l-am comentat ori s-a mai întâmplat ceva între timp. Mă ajută careva?

Pornesc cu o mare nedumerire. Dacă toată „saga” se cheamă Amurg, cum se face că deja am ajuns la lună nouă? Că asta-i cu binișor dincolo de amurg. Mai bine îi zicea Toată noaptea sau All Day Long. În plus, imaginea cu care începe filmul e cu lună plină, nu cu lună nouă. Ar fi trebuit să dea ăștia un search pe google înainte să se apuce de treabă, să vadă că new moon e una, iar full moon e altceva. Ca să nu inducă lumea în dileme semantice. Dacă mai adaug și că, potrivit legendelor, vârcolacii ies pe lună plină, nu pe lună nouă… o să ziceți că mi-s chiar cârcotaș. Nu-i adevărat, îs doar derutat.

Filmul debuteză cu ceva soi de înțelpciuni spuse pe un ton (melo)dramatic, dar care n-au reușit să miște sufletul meu de gheață. Am rămas așteptând continuarea, fiindcă nu mi-am dat seama cu suficientă promptitudine că s-a gătat revărsarea înțelepciunilor și a început partea în care urmează să se bată.

Spun de la început că în Lună nouă (era să zic „clar de lună”) e curată discriminare. Deci, fraților, tipa alege între un alb și un indian și îl alege pe alb. You see what I mean? Cum să alegi, fă, un alb, după ce toată istoria tot ei au ieșit basma curată (nu mi-a venit altă replică, dar se potrivește cât de cât)? Bine, soro, dar tu n-ai învățat nimic din istoria SUA ale americii? N-ai auzit de corectitudine politică? Pfui!

Să nu mai meargă tati…

http://www.askmen.com

 

La cei doi ani și jumătate ai săi, așa își exprima copilul unui prieten frustrarea de a nu-și vedea tatăl decât seara târziu: „să nu mai meargă tati în N…”. „Tati” are o slujbă destul de solicitantă. Niciodată nu ajunge acasă înainte de ora 18.00. Însă, preț de o săptămână, fusese nevoit să suplinească absența unui coleg din altă zonă a orașului și se întorcea acasă numai pe la 21.00. Cel mic a observat imediat schimbarea și a diagnosticat-o cu toată naivitatea și gravitatea specifice vârstei.

Punem pariu că s-ar putea obișnui cu asta? Și încă fără prea multe probleme. În câteva luni sau cel mult câțiva ani, ar fi „dresat” și pregătit să accepte orice fel de absență, oricât de îndelungată. Știu însă că tatăl lui nu-și dorește deloc să permanentizeze această stare a lucrurilor.

De altă parte, viața e grea. Ne strâng cu ușa ratele, ne trebuie mâncare, vin facturile. Prea puține dintre lucrurile pe care le avem sunt un lux la care să ne permitem să renunțăm. Cele mai multe țin de subzistența noastră de orășeni care luptă pentru supraviețuire. Schimbări mari nu putem face, n-avem timp, fiindcă o lună fără serviciu, de pildă, poate aduce falimentul financiar al familiei.

Totuși, e ceva în neregulă cu orarele noastre. E anormal să trăim numai pentru a munci, iar casa/familia să funcționeze doar ca dormitor. Nu vorbim aici de cei dependenți de muncă (asta e o alegere voluntară sau compulsivă), nici – în partea cealaltă – de niște puturoși care vor posmagi gata înmuiați, ci de oameni care ar dori să poată petrece mai mult timp cu familia, cu prietenii sau cu gândurile lor, însă nu le permite… sistemul. Unii, într-adevăr, de nevoie și-au luat încă o slujbă. Nu ca să huzurească, ci ca să răzbească oarecum.

Proiecta(n)ții

Dacă spun că proiectele sunt la modă sună stupid și superfluu. Dar așa este. N-aș putea spune exact de ce. Însă Europa (nume rostit ca o invocație și folosit ca epifanie argumentativă) ne cere proiecte. Banii europeni, ca să fim mai specifici, se dau pe proiecte. Așadar, proiectul e un fel de monedă de schimb: tu faci proiectul, îl împachetezi frumos, îl trimiți la Bruxelles via București și te alegi cu niște euroi.

Proiectul a devenit însă o afacere. Făcătorii de proiecte se recomandă după numărul dosarelor aprobate. La ușa celor care au portofolii (să ne oprim reverențios și la acest cuvânt-cheie) de succes, se face pelerinaj ca la moaștele sfinților. E și normal, având în vedere că ei au know-how-ul pentru a destupa robinetele cu bani ale Europei (extaz mistic!).

Îngrijorător mi se pare însă un alt fapt. Anume că toate instituțiile s-au contaminat de febra proiectului. Dacă ești la școală, faci proiecte, dacă ești la bancă, muncești la proiecte, în multinaționale, tot proiecte, în sănătate, firește, tot proiecte (manageriale). Orice idee e bună în măsura în care poate fi cuprinsă într-un proiect.

Mai mult, și bisericile au adoptat proiectul și îl hrănesc la sânul lor cu cuante de spiritualitate. Orice pastor care se respectă trebuie să-și prezinte viziunea și proiectul. La preoți cred că încă nu-i obligatoriu, însă cu cât s-or prinde mai repede în horă, cu atât mai profitabil va fi.